Nu sunt...

Nu sunt un tren prin câmpii cu ciulini
şi fără de gară în calea-i de fier.
În treceri, mi-aşez pașii atent peste spini
când iarba-i uscată şi florile pier.

Nu tremur când doare puţin, ci când mor
câte un pic şi îmi scad din iubire.
Pe trepte spre moarte nu urc, ci cobor
fiindcă nu cred şi nu vreau nemurire.

De-o fi greşit, nu e singura breşă.
În scutul meu şubred destui au lovit.
Eu pot să-mi continui c-un copil ori c-o creşă
de gânduri, de visuri, de cer împlinit.

N-am dreptul la grevă, viaţa nu stă s-aştepte!
Nici gura flămândă, ori dorul flămând!
Iar dorul de gând, de scântei înţelepte
îşi fură secunda dintre clipe de rând.

Degete-mi sunt precum creta-n tocire:
amprente se şterg cu timp şi cu apă.
Pe undeva am găsit un creion spre-amintire
şi scriu prin văzduh norii albi ce m-adapă.

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
pictează cu trupul şi cântă culori...
Mie îmi vine să iau iarăşi aminte
la vreme, la fulger, la vânt, la eter.

Nu-s nici creolă şi nu sunt bălaie.
Ochii mi-s negri, ori mi-s urmă de cer,
ori iarba îmi creşte în priviri şi în ploaie
cât ţine câmpia şi drumul de fier.
(2013)

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
 pictează cu trupul şi cântă culori...
Şi-atunci vă îndemn să luăm iarăşi aminte
la zbor în eter sau la drum pe câmpie
cu nodul la psi, împărţind bucurie.