mai demult, când umbla desculţă pe plafon.
Sângele a lăsat nişte pete roşii pe unde trec
amintiri în picaj pe lângă neon.
(A schimbat becul ca să-l vadă mai bine,
ca pe pragul de sus... fiindcă acum plafonul n-o mai ţine.)
I-a rămas ciobul înfipt în călcâi.
Semnul nu se mai vede, dar doare ca-n ziua dintâi.
Pe urmă a citit într-o carte
că ciobul fusese cândva sărut şi ispită,
că printre toate resturile acelea de sticlă sparte
ar fi trebuit să caute călcătura uşor ocolită,
s-aştearnă culcuş în talpă, in arcul ei,
în care să-l ocrotească pe sărut cu scântei.
Scria acolo şi despre el, că se temea
că ea nu va şchiopăta după sărut.
Ea ar mai fi putut aştepta
înainte să se îmbolnăvească de şchiopătare, acut,
sau ar fi putut să simtă sărutul ciob
dacă era capcană ca s-o ademenească rob.
La feminin, la rob se spune roabă
şi-i o unealtă de folos la treabă.
Ea, supusă din dragoste şi inocentă,
crezând că-aşa-i perseverentă
în sentiment, cărase multe, lăsase multe şi uitase
unde-ajunsese şi de unde plecase.
Se gândea de-o vreme numai la ciobul de bec, la lumina lui stinsă,
fiindcă, strivind un sărut, îi fusese prinsă
în flagrant delict inima şi condamnată pentru vină.
Uitase că el, sărutând-o, i-a promis c-are s-o facă regină.
În oglindă se vedea roabă şi şchiopăta. Târâia un picior.
Îşi căra inima greu, ca pe un ulcior
în care-şi adunase cu sârg toată viaţa.
Şi tot mai zâmbea când venea dimineaţa,
când ochii lui păreau să o vadă altfel decât oglinda ei mincinoasă.
Ochii lui îi spuneau că-i încă frumoasă.
A tras linie şi s-a socotit:
rid cu rid, câte erau de la surâs şi câte de la încruntare.
Sigur că se încrunta, călcâiul o doare!
Avea în dotare o mască zâmbitoare,
dar numărase şi mii de surâsuri adevărate
şi nici nu le găsise încă pe toate.
Oglinda nu minţise prea mult, voia s-o ajute la evaluare,
la concluzii pentru hotărâri şi acţiuni viitoare
şi îi striga prin ochii ce-o priveau de pe cealaltă parte,
pe care de-o vreme nu-i mai băgase în seamă,
strigăt mut de dinainte de moarte
(de moartea sărutului, moment în care se umpluse de teamă):
"Întoarce-te, femeie, întoarce-te pe dos
şi scoate la iveală ce ai tu mai frumos!
Chiar dacă ai în jur ochi răi, ce nu te văd
ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd."
(2012)
Almanahe dialog
Doar o femeie cu suflet frumos de copila poate scrie asa un basm. M-am cutremurat la o ceasca de ceai, in scurta mea pauza de bebe si de hartii...citind, adunand cuvintele poeziei tale.
RăspundețiȘtergereCe sa mai...sunt incantata si tin sa-ti repet ! :)
Mare parte din poveste a răsărit ditr-un dialog în versuri cu Almanahe...
ȘtergereMulţumesc mult, Brânduşa! Numai bine, pentru tine şi pentru bebe al tău! :)
Şi s-a întors pe dos, şi i-au ieşit vorbele,
RăspundețiȘtergereşi-acum stătea cu picioarele pe tavan,
şi cu vorbele pe jos,
şi făcuse din ele paşi,
şi alerga în literă, de colo până colo,
timp în care îşi odihnea picioarele
pentru alt mers, ce urma să vină.
Din verbe făcuse paşi, urmele lor i s-au prins cârcei;
Ștergeredin substantive îşi aşternuse culcuş pentru odihna ei;
cu adjctivele decorase plafonul, neonul, şi vântul din verbe.
Furtunile din suflet îi erau acerbe...
De aceea prăpădul din iubire
i se întinsese prin toate cuvintele, în neştire
scuturate din coaja ei fragilă, ca de ou.
Când s-a săturat de odihnă şi a pornit din nou
a măturat toată odaia, a strâns cuvintele în ulcior,
acela în care-şi căra viaţa, bagajul ei uşor
purtat pe cap cu atitudine semeaţă.
Putea să mai înceapă o dimineaţă!