Pereţi

Pereţii înconjoară fiinţe ce respiră
prin geamuri porţi de zare şi nori ce se deşiră.
Le prind în colţul drept care îi defineşte
şi-ncearcă să le strâmbe pe forma lor, fireşte.

Fiinţe ce au colţuri şi uşile închise
pereţii le sugrumă, le arestează vise,
le prind în pioneze, afişe colorate
care apoi se rup, se prăfuiesc şi, poate,

căzând pe duşumele, se scurg prin crăpături.
Cine-ar avea nevoie de astfel de picturi
prea vechi, nerealiste, ieşite din poveşti
în care nu mai crezi de-ai apucat să creşti?

Cui să îi trebuiască fantasme pe pereţi,
cai verzi care aleargă când tu abia înveţi
să îţi ridici piciorul pentru un pas spre uşă
şi-ţi cauţi drumul scris în propria cenuşă?

Pereţii înconjoară şi spaime ţin afară,
apără când lumina se-aprinde şi măsoară
la fel şi în privire senin ca ziua mare.
Pereţii au prin colţuri aprinse felinare.

Pereţii au în ei prin var sau prin tapet
rămase amintiri, pete de spermanţet,
memorie externă cu poze atârnate
numai în minte, poate, sau toate-adevărate.

Pereţii ne despart şi nu-i în ei spărtură,
iar broasca de la uşă şi-a-nfipt cheia în ură
şi s-a blocat de tot şi nici din balamale
nu poţi uşa s-o smulgi şi s-o arunci din cale.

Pereţii ne adună, ne leagă împreună,
ca adăposturi tari pentru iubire bună.
Zidesc şi fericirea, şi grijă, şi necaz
între pătratul lor lipsit de orice haz.

Pereţii sunt mereu ai cui îi inventează.
Poţi să renunţi la ei cu inima vitează.
Şi cel care cutează pereţii să-şi dărâme
visul ca să-şi clădească din tristele fărâme

în altă formă nouă şi mult mai potrivită
cu colţuri rotunjite, inima nezdrobită,
îşi face altă casă care cuprinde zarea
şi nicicând nu-i ajunge, cu toată depărtarea.
(2012)