Singurătate

Mi-a fost, cândva, iubirea o frunză îngheţată
pe ramul de copac, uitată de cădere.
Dar uite, dup-un timp, îmi fuse retezată
cu totul creanga uscată de tăcere.

Acum, pe semnul vechi mi s-au ivit lăstari...
Surâd pe-o amintire şi, uneori, o întrebare
cu vag ecou răsună spre depărtări prea mari
ca să primesc răspuns, peste atâta zare.

Dacă se-ntorce totuşi, aproape
mi se preling pe pleoape
cuvinte de demult.
Aş sta să le ascult

cum curg. De două ori.
Dar nu mai pot fiindcă nori
să cearnă din vorbele acelea nu mai sunt.
Au tot plouat şi s-au făcut pământ.

Deasupra au crescut petale ofilite,
tăceri neistovite cu spini înfipţi în palmă
în loc de mângâiere.
Spinii se smulg cu îndurare calmă.

Se sparge-n cioburi cea mai grea tăcere
şi, poate, flori răsar şi-n arşiţi nesfârşite,
firesc venite după ploi
când norii se împart la doi.

Căci, dintre toate câte sunt pe lume, infinit
e timpul şi bate pentru fiecare
în ritmul blând ce poate fi simţit
dacă te-atingi pe piept, în stânga... acolo unde doare.

Şi e viclean şi-adună inimi rătăcite,
şi le îmbată, le împrăştie în viitor,
puţin zgâriate, puţin peticite
şi le struneşte pentru încă un dor.

Dar i s-a ros şi veşniciei marmura sub paşi,
iar strunele, ciupite de timp, de-o vreme se subţie...
În loc, mângâieri amintesc de mustul pe care îl laşi
să se îmbete în vin - metamorfoză obişnuită şi vie.

Cu întâmplarea coaptă, chiar rumenă de-acum
şi cu ulciorul plin de tot trecutul şi de scrum,
având încă, ascunse dedesubt, urme de jar,
am cunoscut-o şi n-am înşelat-o la cântar.

Fiindcă-i dor în plus, neîmplinit şi căutând neîmplinirea.
E unde scrumul risipit se leagă şi-şi renaşte firea.
E adevărul fără fard prin care numai eu dau iama.
E cântecul în care ard fără s-arăt vreodată flama.
(2012)

Dor, SimonaR, Nymphetamine, Dragoş dialog