Răscruce

Durere din dor
tace în resemnare:
cruce pentru drum.
(2012)

drugwash dialog

Pereţi

Pereţii înconjoară fiinţe ce respiră
prin geamuri porţi de zare şi nori ce se deşiră.
Le prind în colţul drept care îi defineşte
şi-ncearcă să le strâmbe pe forma lor, fireşte.

Fiinţe ce au colţuri şi uşile închise
pereţii le sugrumă, le arestează vise,
le prind în pioneze, afişe colorate
care apoi se rup, se prăfuiesc şi, poate,

căzând pe duşumele, se scurg prin crăpături.
Cine-ar avea nevoie de astfel de picturi
prea vechi, nerealiste, ieşite din poveşti
în care nu mai crezi de-ai apucat să creşti?

Cui să îi trebuiască fantasme pe pereţi,
cai verzi care aleargă când tu abia înveţi
să îţi ridici piciorul pentru un pas spre uşă
şi-ţi cauţi drumul scris în propria cenuşă?

Pereţii înconjoară şi spaime ţin afară,
apără când lumina se-aprinde şi măsoară
la fel şi în privire senin ca ziua mare.
Pereţii au prin colţuri aprinse felinare.

Pereţii au în ei prin var sau prin tapet
rămase amintiri, pete de spermanţet,
memorie externă cu poze atârnate
numai în minte, poate, sau toate-adevărate.

Pereţii ne despart şi nu-i în ei spărtură,
iar broasca de la uşă şi-a-nfipt cheia în ură
şi s-a blocat de tot şi nici din balamale
nu poţi uşa s-o smulgi şi s-o arunci din cale.

Pereţii ne adună, ne leagă împreună,
ca adăposturi tari pentru iubire bună.
Zidesc şi fericirea, şi grijă, şi necaz
între pătratul lor lipsit de orice haz.

Pereţii sunt mereu ai cui îi inventează.
Poţi să renunţi la ei cu inima vitează.
Şi cel care cutează pereţii să-şi dărâme
visul ca să-şi clădească din tristele fărâme

în altă formă nouă şi mult mai potrivită
cu colţuri rotunjite, inima nezdrobită,
îşi face altă casă care cuprinde zarea
şi nicicând nu-i ajunge, cu toată depărtarea.
(2012)

Drumul gândurilor

Cine spune că gândurile au un drum?
Păienjeniş, ţesută pânză, fum
şi scrum
şi uneori fuior din care se deşiră nori…
sau sfori
cu care legi,
culegi, alegi,
prinzi crengi
sau rădăcini,
apoi tulpini
sau invers.
Cine ştie ce cuvânt a fost întâi în vers
când am uitat şi eu?
Eu, care le învârt mereu.
Un fus, un ceas
fără popas,
că noaptea, dacă dorm, şi-n somn visez
şi ţes pe pânza ecosez.
Şi cine spune că au drumurile gând?
Ele străbat tăind, tăcând
felii de loc, felii de viaţă
felii de inimă nehotărâtă, ceaţă…
Şi dacă gândurile nu au drum
şi drumurile-s fără gând
de ce la fel se întretaie desenând
din linii drepte stele ca şi cum
în intersecţii s-ar aprinde felinare,
lampadare
şi altele la fel de clare
lumini,
să ardă încâlciţii mărăcini
şi spini?
Desţelenire liniară
sau stelară
şi înăuntru, şi afară.
(2012)

Drumuri de gând sau drumuri în reţea
(ca-n spider web - adicătelea)
s-au desenat în clubul psi cu forma lor de stea:

Mirare

E mereu mirare în vers când se zămisleşte
şi e freamăt în linişte - ţârâitul de greier.
Scara urcă puţin către cer, dar creşte
adânc în pământul din care răsar, în care cutreier.

Fereastra e locul cu vise care aşteaptă
(fereastra tăiată în zare, vopsită cu rubin).
Nu urcă pe scară, nici nu coboară vreo treaptă.
şi se măsoară în timp, în dor, în aripă şi în suspin.

Ieri mi-a fost mugur, azi sunt o idee mai mult.
Mâine voi fi încă, voi fi, poate, tumult.
Pe urmă o clipă va lipsi dintr-o toamnă, târziu...
Rămâne mirarea cu care-am pornit... un vers viu.
(2012)

psi dialog

Timp fericit

Timp fericit e-acela în care-i doar plăcere
Şi numai bucurie din spiritul deschis.
Ochii-s închişi şi gura-i păstrată în tăcere
Când înapoia lor, ascuns, se naşte vis.

Liniştea mângâie cu palma-i mătăsoasă,
Nu taie-aşa cum face cea scursă din mânie,
Şi-ascult în minte cum o voce şoptită şi frumoasă
Gânduri şi doruri leagă în dulce armonie.

Nu-i greu să mă cuprind în cântec dinăuntru
Când vreau să-l dezvelesc din coaja lui albastră
Şi să îl las să plece cu mine-n el căci pentru
Cei ce-afectuoşi ascultă-i colindă la fereastră.

Sugestie de sunet, fărâmă dintr-un gând,
Un vers sau o poveste din care exprimată
E umbra unei lacrimi şi nici n-o vezi căzând,
Ci doar o simţi sau o ghiceşti curgând, sărată.

Dar dacă se întâmplă ca împrejur să-mi fie
Conflict ori abundenţă de griji fără hotar,
Soluţiile lor nu se-aştern cu pixul pe hârtie,
Căci vorba fără faptă e veşnic în zadar.

Timp fericit rămâne atuncea prea puţin
Sau mai sărac c-un zbor ori numai c-o aripă
Şi-l fur de unde nu-i şi îl respir mai plin,
Cu-atâta mai adânc cu cât se scurge clipă după clipă.
(2012)

În timpul lor cel fericit 
Au povestit şi au împărtăşit:
psi, Irealia, Grişka, Scorpio, dordefemeie, almanahe, dagatha

Elefantasme

Elefantasmă-i astăzi dorinţa mea de-a scrie,
Indiferent de-i proză sau de-i poezie.
Elefantasmă-i şi ideea c-aş putea
Să nu simt aerul în gât ca rumeguş, ci ca pe catifea.
Elefantasmă-i că m-aş aduna pe lanţul de idei
Şi le-aş lăsa să curgă clar pe foaie, din condei.
Elefantasmă-ar fi ca nasul să nu-l cred
Că-i trompa înfundată-al ăstui patruped.
Elefantasmă-i că m-ar vizita metafora şi rima...
Pe-a doua tot am prins-o, dar nicidecum pe prima.
Elefantasmă-ar fi să nu-mi ia foc plămânii şi o nară
Şi respiraţia să-mi fie de-aceea mai uşoară.
Elefantasmă mi-ar fi fost prezenţa pe blog în ultimele zile
Am tras cu ochiul, doar atât, şi-am înghiţit pastile.
Elefantasma cea mai mare dintre toate
Ar fi să-mi treacă gripa într-o clipă. Aşa că... sănătate!
(2012)

Elefantasme mult mai inspirate
Găsiţi la cei pe care-i înşir de-aicea mai departe:
psi, almanahe, Scorpio, Dictatura justiţiei, incognito, Mariana

Un octopod

Un tânăr octopod cu aspiraţii mari,
Abia ieşit din timpul lui soludic,
Cu sarece tentaculare, invidiat de-avari,
Că strălucirea lor o expunea impudic,
Îşi aşternuse viitorul pe fundul de ocean:
Un manechin plin de succes şi norocos la ban.

Fiind dotat de la natură, că doar e octopod,
Va prezenta pantofi, sandale şi cizme simultan.
Dar trebuia să-şi caute cizmar cu calanod
Pentru-ncâlceala-i de picioare, vestită în ocean
Şi să-şi aleagă ţelin cu repede-mplinire
Căci un clarid ameninţa pe-obrazul lui subţire.

Şi l-a găsit într-un tufalnic, ascuns, pe domnul crab
Cu-n rosuar de resturi alimentar-acvatice în jur
Cu amarcuş din cel mai scump, adevărat nabab.
Îl folosea în fel şi chip, şi vârful lui cel dur,
Şi firele elastice, întinse, un instrument pistatic
Cu care-a săvârşit minuni cizmarul subcavatic.

Purtându-şi cei mai noi pantofi, pe podium când s-ajungă,
Veridicat cu semeţie în marile trecercuri,
A fost de peştii mai mărunţi împins cam într-o dungă,
Ei adunându-se-ntr-un banc… fără pantofi cu flecuri.
În hohotele lor de râs, cu coada exprimate
Inocentima i-a scăzut, lovit crud pe la spate.
(2012)

Alte duzineli năstruşnice: psi, almanahe, virusverbalis, Scorpio

Rubin

Pădurea nu mi-e toamnă, rubinul ei înseamnă
nu moarte, ci văpăi în dans care îndeamnă
la plinul din trăire, la adevăr aprins.
Pădurea dinăuntru, pădurea dinafară...
incendiul deodată în ele s-a întins
şi s-a suit şi la apus, pe scară.

Paşi liniştiţi străbat pădurea
aprinsă. Rubinul se pierde în afară,
murmur şoptit. Neliniştea
curge în stropi pe strune limpezi de chitară,
şi se adună în căuş, în pietrele zidite-ale fântânii,
ca să îmi spăl cu clarul lui o cută de pe frunte,
când îmi petrec linia vieţii de pe faţa mâinii
pe încruntarea ce făcuse-ntre sprâncene punte
sau ca s-amestec pe furiş un bob de rouă de pe gene
în limpedele ei, bătând din pleoape-alene.

Se limpeziră gânduri. Fântâna e oglindă
în mijlocul pădurii, în poiană.
Cuvintele se urcă în căuş de palme către gură
şi către frunte. Setea e avană
şi ele-o potolesc şi-nvaţă să se prindă
pe fiecare gând, să-i dea dreaptă măsură.
(2012)

SimonaR, drugwash dialog

Paiaţă

Literele lui curse din nori, cerneală,
Se tipăreau direct pe minţi, prin ochi, cu fulger simplu.
Erau atât de vechi, că nu se învăţau la şcoală.
Arheologii le găsiseră săpate într-un templu:
Un deal în semicerc tăiat în trepte drepte
Înconjurând altarul - un cerc neted ca-n palmă.
Acolo, hohote de râs şi plâns răsună şi ne cheamă
Să ascultăm cum plouă cerneala cuvinte înţelepte
Şi, cu împreunări de palme repetate, cu ecou în zări,
Să râdem şi să plângem umile închinări.

Atât de multe măşti a modelat,
Iar faţa lui s-a modelat pe ele,
Că sufletul lui fost-a şi el înşelat
Şi i s-a decorat cu stele.
Apoi stelele i-au răsărit pe faţă
Şi nimeni n-a crezut, şi l-au făcut: "Paiaţă!"
De-aceea pe sub mască are zâmbetul amar,
Dar cei care-au strigat n-au urmăde habar
Că sufletul îl are inundat de har...
Chiar dacă poleiala nu-i aur sau argint
Peste coroana de carton şi nestematele-s din sticlă colorată
Surâsul lui e mai de preţ decât cel mai duios alint,
Iar inima-i... Ea e adevărata nestemată.

Apoi cortina cade şi gândul e acrobaţie
Spectacolul de-o viaţă-i aproape de final,
Şi-atunci mai face înc-o dată ce l-a ţinut, ce ştie:
Din vorbe şi din gesturi un ultim salt... mortal.

Cuvintele i-au curs demult
Pe câte-o vale fiecare,
Învolburate de tumult.
Şi le-am săpat pe-obraz cărare,
Către-amintire într-un iaz
Către simţire într-o mare
Cu luciul viu, cu valul treaz
Să ţină înţeles în ape clare.
(2012)

Irealia, almanahe, psi, Scorpio dialog

Timpul iubirii

În prima zi, ochii ţintindu-i spre lumină,
I-a apărut o umbră, o desluşire fină
A unui chip care-a prins glas şi nu-i necunoscut.
E glasul unde e acasă din timpul ce-a trecut.

Copilului i-e drag de braţul ce-l cuprinde.
Iubirea cea mai pură în inimă-i se prinde
Cu toţi cârceii şi i se încâlcesc deplin
Fără să ştie de minciună şi venin.

Nu-i loc de îndoială, nu-i vreme de sfârşit.
Iubirea de copil e semn spre infinit
Fiindcă lui nu i s-a istovit nimic
Din Universul mare şi nici din cel mai mic.

Apoi, ca în poveste, copilul creşte mare:
O Cosânzeană  sau un Făt-Frumos cu visul către zare.
Iubirea izbucneşte din miezul lor cu dor
Curat ca apa limpede din cel mai pur izvor.

E timpul lor să afle că basmul se termină
În multe feluri. Unele au lumină
Şi "Au trăit frumos până la bătrâneţe".
Din altele se află şi altfel de poveţe...

Iubirea are zbor, are şi lacrimi grele,
Amarul din durere şi joc nebun de iele,
Dar toate trec şi-n urmă rămâne o speranţă:
Din pânza de paianjen, cea mai subţire aţă.

Şi nici nu trebuie mai mult, fiindcă iar răsare
La orizont iubirea cu vremea-i schimbătoare.
Apoi din ea cresc ziduri şi se înalţă casă.
Privim zâmbind prin geamuri la dragostea frumoasă

Când braţe de părinţi ajung să ocrotească
Un chip plăpând, un suflet ce trebuie să crească.
Timpul iubirii nu începe, nu se termină şi nici nu se preface.
Iubirea-i împlinită dacă iubeşti în pace.
(2012)

Campania "COPIII FĂRĂ ETICHETE" a celor de la SALVAŢI COPIII urmăreşte conştientizarea violenţei împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine faţă de această violenţă, precum şi generarea unei schimbări de paradigmă în educaţia copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunţarea la indiferenţă şi acceptare faţă de violenţa împotriva copiilor. Cristian China-Birta, blogger la chinezu.eu, este Ambasadorul Campaniei ”Copiii fără etichete”. El şi-a asumat, împreună cu Blogal Initiative, mobilizarea bloggerilor pentru ca aceştia să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor.

Timpul iubirii lor ni-i povestit şi nouă
Cu vorbe proaspete ca boabele de rouă:
psi, almanahe, Scorpio, dordefemeie, Dictatura justiţiei, incognito

Toleranţă

Primul aruncă piatra. Al doilea cu cuvântul
Taie profund în carnea oricărui sentiment.
Ai vrea să te înghită de tot, pe loc, pământul
Când ţi se dă sentinţa, aproape indecent.

Nu eşti trimis departe, în închisoare sumbră
Să îţi frămânţi acolo un timp prea preţios,
Ci eşti lăsat alături, un fel sărac de umbră,
Inferior, neînţeles şi cu tiparul ros.

Ai vrea să fii cu ceilalţi, o parte din întreg,
Să-ţi fie compania dorită, aşteptată
Dar vezi în ochii lor că nu te înţeleg,
Pe drumuri separate merg şi bat la altă poartă.

Ai vrea să strigi din toţi rărunchii după ajutor,
Să strigi aşa de tare, ca surzii să audă,
Să iei ca bază toleranţa, să le fii profesor
Ca să explici că mintea nu ţi-a fost zăludă,

Că poţi să fii mai altfel şi fără să fii rău,
Că dacă nu stai drepţi, atent aliniat
Nu-i ca să caşte pământul pentru tine hău
Ci, fără teamă şi regret, să spui ce ţi-e adevărat.
(2012)

Dintre atâţia oameni cât ţine pe întindere pământul,
călătorind prin viaţă,  găseşti pe cineva să înţeleagă,
să-l simţi alături cu inima, cu dorul şi cu gândul
unei prietenii cu acceptare-ntreagă: 
psi, almanahe, Arcon, Some Words, Scorpio, virusverbalis, Irealia, cammely, dor

Singurătate

Mi-a fost, cândva, iubirea o frunză îngheţată
pe ramul de copac, uitată de cădere.
Dar uite, dup-un timp, îmi fuse retezată
cu totul creanga uscată de tăcere.

Acum, pe semnul vechi mi s-au ivit lăstari...
Surâd pe-o amintire şi, uneori, o întrebare
cu vag ecou răsună spre depărtări prea mari
ca să primesc răspuns, peste atâta zare.

Dacă se-ntorce totuşi, aproape
mi se preling pe pleoape
cuvinte de demult.
Aş sta să le ascult

cum curg. De două ori.
Dar nu mai pot fiindcă nori
să cearnă din vorbele acelea nu mai sunt.
Au tot plouat şi s-au făcut pământ.

Deasupra au crescut petale ofilite,
tăceri neistovite cu spini înfipţi în palmă
în loc de mângâiere.
Spinii se smulg cu îndurare calmă.

Se sparge-n cioburi cea mai grea tăcere
şi, poate, flori răsar şi-n arşiţi nesfârşite,
firesc venite după ploi
când norii se împart la doi.

Căci, dintre toate câte sunt pe lume, infinit
e timpul şi bate pentru fiecare
în ritmul blând ce poate fi simţit
dacă te-atingi pe piept, în stânga... acolo unde doare.

Şi e viclean şi-adună inimi rătăcite,
şi le îmbată, le împrăştie în viitor,
puţin zgâriate, puţin peticite
şi le struneşte pentru încă un dor.

Dar i s-a ros şi veşniciei marmura sub paşi,
iar strunele, ciupite de timp, de-o vreme se subţie...
În loc, mângâieri amintesc de mustul pe care îl laşi
să se îmbete în vin - metamorfoză obişnuită şi vie.

Cu întâmplarea coaptă, chiar rumenă de-acum
şi cu ulciorul plin de tot trecutul şi de scrum,
având încă, ascunse dedesubt, urme de jar,
am cunoscut-o şi n-am înşelat-o la cântar.

Fiindcă-i dor în plus, neîmplinit şi căutând neîmplinirea.
E unde scrumul risipit se leagă şi-şi renaşte firea.
E adevărul fără fard prin care numai eu dau iama.
E cântecul în care ard fără s-arăt vreodată flama.
(2012)

Dor, SimonaR, Nymphetamine, Dragoş dialog

Ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd

I s-a întâmplat să calce pe bec,
mai demult, când umbla desculţă pe plafon.
Sângele a lăsat nişte pete roşii pe unde trec
amintiri în picaj pe lângă neon.
(A schimbat becul ca să-l vadă mai bine,
ca pe pragul de sus... fiindcă acum plafonul n-o mai ţine.)
I-a rămas ciobul înfipt în călcâi.
Semnul nu se mai vede, dar doare ca-n ziua dintâi.

Pe urmă a citit într-o carte
că ciobul fusese cândva sărut şi ispită,
că printre toate resturile acelea de sticlă sparte
ar fi trebuit să caute călcătura uşor ocolită,
s-aştearnă culcuş în talpă, in arcul ei,
în care să-l ocrotească pe sărut cu scântei.

Scria acolo şi despre el, că se temea
că ea nu va şchiopăta după sărut.
Ea ar mai fi putut aştepta
înainte să se îmbolnăvească de şchiopătare, acut,
sau ar fi putut să simtă sărutul ciob
dacă era capcană ca s-o ademenească rob.
La feminin, la rob se spune roabă
şi-i o unealtă de folos la treabă.

Ea, supusă din dragoste şi inocentă,
crezând că-aşa-i perseverentă
în sentiment, cărase multe, lăsase multe şi uitase
unde-ajunsese şi de unde plecase.
Se gândea de-o vreme numai la ciobul de bec, la lumina lui stinsă,
fiindcă, strivind un sărut, îi fusese prinsă
în flagrant delict inima şi condamnată pentru vină.
Uitase că el, sărutând-o, i-a promis c-are s-o facă regină.

În oglindă se vedea roabă şi şchiopăta. Târâia un picior.
Îşi căra inima greu, ca pe un ulcior
în care-şi adunase cu sârg toată viaţa.
Şi tot mai zâmbea când venea dimineaţa,
când ochii lui păreau să o vadă altfel decât oglinda ei mincinoasă.
Ochii lui îi spuneau că-i încă frumoasă.

A tras linie şi s-a socotit:
rid cu rid, câte erau de la surâs şi câte de la încruntare.
Sigur că se încrunta, călcâiul o doare!
Avea în dotare o mască zâmbitoare,
dar numărase şi mii de surâsuri adevărate
şi nici nu le găsise încă pe toate.

Oglinda nu minţise prea mult, voia s-o ajute la evaluare,
la concluzii pentru hotărâri şi acţiuni viitoare
şi îi striga prin ochii ce-o priveau de pe cealaltă parte,
pe care de-o vreme nu-i mai băgase în seamă,
strigăt mut de dinainte de moarte
(de moartea sărutului, moment în care se umpluse de teamă):

"Întoarce-te, femeie, întoarce-te pe dos
şi scoate la iveală ce ai tu mai frumos!
Chiar dacă ai în jur ochi răi, ce nu te văd
ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd."
(2012)

Almanahe dialog

Doamnă, flacără de toamnă

Desfrunzire de idei,
Ochii minţii cu scântei,
Tot prin ramuri de gând des
În păduri cu înţeles.

Desfrunzire de cuvinte
Ca să te aduci aminte,
Suflet mândru de femeie
Fără lacăt, fără cheie
Când Ea urcă în idee.

Desfrunzire ca un joc,
Joacă limbile de foc,
Jocului îi porţi noroc.
Chiar cu zborul efemer
Frunzele crestează cer.

Desfrunzire de pasiune
Într-a inimii genune
Arde aprig ca o toamnă
Aprinsă de tine, Doamnă!
(2012)

La mulţi ani, Almanahe!

Sub pleoapă

Te-am cuprins cu braţul, cu gândul...
Nu cred că erai tu, cugetul frământându-l.
Eram eu, rătăcind într-o poveste neîntâmplată
Ascunsă sub pleoapă, de tine, în noaptea-nstelată.

Stai în cuprinsul meu şi nu ştii că îmi eşti...
Dacă ţi-aş spune, mi-ai răspunde într-o doară: "Poveşti!"
Uneori te pierd în întuneric şi devii transparent,
Mă tem să nu te uit, dispărut permanent.

Te-am decorat sub pleoapă cu un zâmbet în plus,
Un dram de răbdare şi dor făr' apus,
Ţi-am şters cu radiera puţin din încruntare,
Câteva riduri mai vechi şi-o vorbă ce doare.

Aşa te-am desenat: un fel de ideal,
Nu chiar ficţiune pură, mai ai ceva real...
Dar mi te faci senin când mi te scurgi prin gând.
Ţi-aştern paşii pe pernă şi te ascult. Trecând.

Apoi se face noapte sub pleoapă şi cad stele.
Paşii au ritmul lor, ritmul tăcerii mele.
Cad, picură în somn ca boabele de rouă
Pe frunza mea de pleoapă, cea veche şi cea nouă.
(2012)

Oamenii dar...

Oamenii pot fi îngeri cu aripi de albastru,
Dar tălpile desculţe le scaldă în noroi,
Sau raza de lumină a gândului măiastru,
Dar aplecaţi sub foame, sub sete, sub nevoi.

Oamenii pot fi valuri cu creste de poveste,
Dar în povestea veche s-a strecurat şi zmeul.
Sunt pânze de corăbii în vânt, trimise veste
Spre zare. O lovesc şi sfarmă curcubeul.

Oamenii urcă vise pe scară de frânghie,
Dar se înnoadă ori se încâlcesc în ea.
Sunt joc şi înflorire, senină bucurie,
Dar ochiul de furtună e încercare grea.

Dar, spun în paranteză, cu zmeul de hârtie
Aleargă oamenii pe deal, pe vale, pe o idee pură.
Sfoara întinsă zbârnâie în încordare vie
Din ce în ce mai lungă, ca unică măsură.

Dar de la oameni-dar primim urmând semnele lăsate la psi.

Moment de rătăcire

Am crezut simplu că dragostea mi-e dată
Pe-acea întindere de trai real
Că lumea, circulară, se învârte toată
În jurul dorului de ideal.

Apoi, cu ochi uimiţi, am înţeles
Că, şi de paşii ni-s apropiaţi, putem fi singuri,
Că idealul e un dor crăpat prea des,
Ca lutul feţei, mască grea, cu riduri.

Atât de simplu ar fi fost, o singură persoană
Să-mi fi stârnit cuvântul iertător...
Poate a fost numai un fel de toană,
Poate că dorului, de-acum, nu-i mai e dor.
(2012)

Cum au prins trup din gând cuvintele la alţii aflaţi urmând cărarea de la psi.

Dor şi năpastă

E-un dor năpastă şi-i un dor ce dă speranţă,
Unul ce ţine-o zi, iar altul cât o viaţă,
Unul adânc până în miezul meu cu zbor,
Altul plutind departe, cu aripi dintr-un nor.

O brumă de durere mi-i scrisă pe la tâmplă,
O înfăşor pe deget într-o rotire simplă
O fac fuior sau buclă, o dau cu fixativ
Şi-mi stă spre luare-aminte, acolo, cu motiv.

Mi-s împletite dorurile cu lacrimi vii de ploaie
Ce fac să strălucească prin păduri culoarea,
Şi mă întreb de se întinde focul ca să îmi înmoaie
Dorul sau ca să mi-l aprindă cât ţine toată zarea.

Toamna e înviere, fructul putred şi-amar
Ascunde-n miezul lui sămânţă de hotar,
Că trece peste ger şi păcăleşte moarte.
De-aceea înviem spre alt timp şi în alte
Priviri cu amintiri, la fel cu ale noastre,
Priviri la fel de pline de doruri şi năpaste.
(2012)

Eu sunt acum

Să sap în piatră semne c-am trecut pe-aici,
Oricât de fără înţeles şi mici,
Cu unghiile roase, cu degete la fel
Sau să ard clipa cu un zbor
Neobservat de nimeni, trecător,
Cu-nchipuite aripi din pretins oţel?

Să strâng odăi, tigăi, perdele,
Să pun parchet în loc de duşumele,
Să-mi pun pereţi în jur, vopsiţi frumos
Sau să adun cuvinte ce spun mult
Şi tot temeiul lor să îl ascult,
Să mă ridice când cobor prea jos?

Să mă închid în închisori de gând,
Să îmi păstrez ascunsul în mine, fremătând,
Şi să nu-l las să se răsfrângă - curcubeu -
Sau să împrăştii altora şi lacrimă, şi vis
Din întâmplarea mea de iad şi paradis
Chiar dacă nu vor înţelege tot ce-s eu?

Eu sunt acum, nu-s doar păreri,
Muşc din prezent ca dintr-un colţ de pâine.
Aveam ceva în minus ieri
Şi nu ştiu sigur de-am să fiu acelaşi eu şi mâine.
(2012)

Acum sunt şi ei, cei înscrişi în tabel la psi.