Frânghii şi noduri

Deopotrivă sunt păpuşă şi păpuşar
Cu degetele înnodate în frânghii şi nu am habar
De unde încep şi dacă se termină,
Dacă se încâlcesc sau dacă se dezbină.

Încerc să mânuiesc ce capete-s în jur
Fără să uit prea multe şi caut să nu fur
Cu noduri mai de soi, artistic încheiate,
Mişcări ce mi-ar scrânti puţina mea dreptate.

Cândva încă-mi doream să ştiu cum să înnod
Frânghiile acestea, aşa, ca să-mi dea rod...
Mama mă învăţa modele: semn de carte
Sau cureluşe faine, brăţări, tot înnodate.

Când m-am legat în ele mi-era puţin mai greu
Să-mi mişc un fir din suflet şi nu eram chiar eu.
Acum am încâlcit atât de multe frânghii
Că nu găsesc nici loc iubirile să-mi mângâi.

Parcă-s păpuşa care, fiind şi păpuşar,
S-a prins într-un nod mare şi-ncearcă în zadar
Să îl desfacă şi-şi leagă tot ce are
În nodul care creşte din ce în ce mai mare

Ca nodul gordian, dar sper să se îndure
Vreun împărat războinic şi nu de la secure
Sau sabie să fie sfârşitul încâlcelii
Şi să mai trag de fire-mpotriva amorţelii.

Promit că am de gând să ţin frânghii întinse,
Să le aleg pe cele care se vor convinse,
Să le înnod mai rar şi tot după un rost,
În plasa lor să-mi fac un şubred adăpost.

Am să îmi spun povestea pe scena cu păpuşi
În aşa fel încât să las deschise uşi
Pe care să-mi arunce regizorul frânghii
De care să mă prind de cad în gropi pustii...

Care regizor, totuşi? Tot eu după cortină
Frânghii şi noduri ţes, cortina s-o susţină.
(2012)

Provocarea de la psi mi-a înnodat cuvintele pe pagină. Descâlciţi alte noduri urmărind frânghiile ce pleacă în reţea de la psi în cele patru zări virtuale.

Două tablouri

De dimineaţă o ceaţă lăptoasă se rostogolea vălătuci,
N-ai fi crezut că putea să mai fie senin de atunci,
Dar uite că s-a întâmplat minunea şi ceaţa s-a făcut nor
De vată curată, uşoară şi moale, cusută cu zbor,
Iar norul alene acum se plimbă pe sus, prin senin,
Îmbătat cu lumină mai tare decât ar fi fost de la vin.

Prin goluri se cern fire lungi de lucire ţesută,
Întinse spre vale, spre deal. Admiraţie mută
Când natura pictează ce mintea nu poate să creadă.
Când pe ochi, de cât au privit, îi doare să vadă
Aştern pe hârtie şi vorbele mi-s seci şi puţine,
Aş vrea să le pun să picteze cu tuşe gingaşe şi fine.

Tot nor era şi acela, în urmă cu câteva zile,
Negru ca smoala, vopsind în culorea lui file
De timp şi căscând guri imense, deschise de spaimă,
Pâlnii prin care se scurge potop, se scurge şi teamă,
Se aprinde prin ele fulger cu flama albastră şi rece
Şi tunet izbeşte în munte şi zgâlţie valea când trece.

În două tablouri, un loc e scăldat în lumină
Natura cu drag îl cuprinde în pacea-i senină;
Întunericul cade, îneacă cu nor cenuşiu într-un ton
Şi spală păcate cu ploi hohotind monoton;
E o vale a aceluiaşi suflet în două tablouri,
Sunt feţele vremii ce-şi lasă nestinse ecouri.
(2012)

Psi ne-a dăruit o duzină tocmai potrivită pentru pictură.

Nu sunt cuvinte

De-un timp nu-mi doresc întâlniri amoroase,
Nici trubaduri din trecut mă colinde,
De-un timp e mai frig şi durere prin oase,
De-un timp nu mai am la iubire merinde.

La margini de suflet să-mi daţi întâlnire,
Prieteni de-o viaţă şi poate mai mult,
Chiar dacă rar mai ajunge vreo ştire,
Încă mai ştiu să vă chem, să v-ascult.

Ar curge cuvinte, dar mai mult curg tăceri...
Cuvintele-ar fi foarte mici şi ar spune
Aceleaşi ştiute, neschimbate păreri
Doar despre lucruri cuminţi şi comune.

Tăcerile sigur ar fi importante...
Când înţelegere blândă s-ar topi în priviri
Ne-am curăţa de tristeţi şi păcate
Cu-n zâmbet din taina unei vechi amintiri.

Spovedanii tăcute arzând la foc mic
Ne-or curge prin mâini ce se strâng nesătul
Şi nici la plecare nu vom spune nimic
Căci nu sunt cuvinte să spună destul.
(2012)

Simona a fost cea mai inspirată şi mai convingătoare săptămâna trecută şi de aceea i-a revenit sarcina să dea temă pentru cercetare interioară pentru Blog Power: "Ţi-aș spune că… Pe cine ai vrea să întâlnești? Ce cuvinte ar curge între voi? Cum v-aţi despărţi?". Alte articole participante: Întâlnire cu dragostea, Întâlniri, Ţi-aş spune că..., Aşteptaţi-mă..., Suflet în oglindă.

Construiesc fericirea

Îmi construiesc singură fericirea,
Un turn din cărămizi alese atent,
Îmi strunesc zi de zi voinţa şi firea
Ca să le aşez potrivit, competent.

Mai primesc uneori şi cărămizi cadou,
Le preţuiesc mai mult şi le pun la vedere,
Pe unde turnul străluceşte mai nou
Sau la temelie, când mi se pare că nu-s efemere.

Şi dăruiesc la rându-mi, din suflet desprinse,
Cărămizi celor ce-mi sunt de suflet aproape,
Sper să le fie de folos, că-s umplute cu vise
Ivite tăcut, strecurate-ntre pleoape.

Dar i-aş îndemna să nu mai aştepte
Să construiesc pentru ei încă un turn,
Pot clădi singură doar câteva trepte,
Restul e-al lor, ei ştiu să-l facă mai bun.

Iar mie să nu-mi caute, să nu-mi găsească vină,
Să nu mă lege lângă truda lor,
Pentru că-i greu să fiu peste visele mele stăpână
Şi să-mi termin fericirea-nainte să mor.
(2012)

A fost gues-post pe Cel mai minunat blog stăpânit de Drd Emil Călinescu. Mulţumiri pentru invitaţie!

Clepsidrama fantasichinezică

Din caruselul viselor frumoase,
Aflat în kinezie circulară,
Soarta cu gheare nemiloase
Le extrăgea pe cele cu credinţa mai uşoară.

Le arunca departe, prefăcute-n timp,
Le picura amarnic în clepsidră,
Grăunţe fără de noroc, schimbate în nisip,
Pe care le-a-nghiţit uitarea ca o hidră.

Şi fantezie după fantezie îşi stingea
Lumina colorată în rotire,
Iar caruselul parcă dispărea
Şi ne umplea acut cu neiubire.

Un carusel cândva făcut
Din fantezie şi lumină
S-a stins şi a rămas tăcut
Şi mai învârte numai bezna cea deplină.

Iar visele se macină curgând
Neabătute precum timpul şi de frică
Ne-am îngropat ca struţul capetele şi, flămând,
Nisipul din clepsidră ne mănâncă.

De-am învăţa puterea şi ştiinţa
Să terminăm această clepsidramă
Frumoşi, întregi, ne-am regăsi fiinţa
Din vis făcută şi-am scăpa de teamă.
(2012)

După o duzină altfel o provocare pereche. psi şi ceilalţi îndrăzneţi în ale cuvintelor neîncăinventate sau legate focdeartificial pot fi re(cu)peraţi pe calea ştiută.

Când ai să înţelegi?

Când ai să înţelegi că nu se poate
Singur s-ajungi aşa departe,
Fără toiag şi cu pingele
Roase de cât ai mers pe ele?

Ai să te sprijini şi de-o umbră,
Şi-aceea pusă într-o dungă,
Ai să-ţi prăjeşti călcâie pe asfalt
Şi orice dâmb îţi va părea înalt.

Oricât te-ai crede de puternic, uneori,
Tot s-ar putea să-ţi trebuiască nişte sfori
De care să te-agăţi în disperare
În loc să vezi ce adâncime are

Prăpastia căscată între tine
Şi restul lumii-n care e şi rău şi bine.
Când ai să înţelegi că nu se poate
Să taci mereu şi despre toţi şi toate?
(2012)

Elicerc de stele

Scrisese o tonă de imaculatură
Cu destul de mult tentalent,
Uneori vorba îi era rece şi pură,
Alteori blândă, dar scria totdeauna atent
La detalii, la trăsături de peniţă
Ţesute în inimă, în prea încurcata ei iţă.

Aştepta să găsească, să prindă, să lege
Un timp pentru idee, pentru fulger,
Acel minutacut care l-ar face iar rege
Din neînsemnat pionegru şi l-ar duce spre cer.
Încălţat cu suspinten i-ar fi mai uşor
Să fie stăpân pe cuşcal cândva în viitor.

Ştia că va fi subţire şnurcuş
Pe muchie de vis, în balans prea nesigur,
Ştia că n-ar fi cădere pe pluş,
Că-s pietre-ascuţite şi pământul e dur
Acolo de unde-a pornit şi de unde cedrugă
Cuvintele lui cu sămânţă de rugă.

Dar ştia şi că nu-i paradistanţă prea mare
Până unde-i convrig idei creatoare,
Până unde se-amestecă într-o pastenie deasă,
Ca în urmă din ea numai una să iasă
Şi aceea să-l pună unde-s pietrele scumpe şi grele,
În cel mai de sus elicerc, cel de stele.
(2012)

O duzină altfel de la psi, cu cuvinte inventate la care le-am inventat înţelesuri. A fost un joc, o provocare la care ne-am încumetat toţi cei care ne-am înscris în tabelul duzinei.

Cireşi

Mi-au încărunţit cireşii,
Au albit de tot,
O fac vajnici pe vitejii,
Da-s bătrâni de nu mai pot.

Scorburoşi, cu creanga groasă
Şi înalţi până-n tărie,
Şi-au pus trenă de mireasă
Prinsă cu boboci pe ie.

Când e soare luminează
Floarea lor ca înc-un astru
Şi te-aştepţi să crească rază
De petale spre albastru.

Dacă plouă tot lucesc
Mai sfioase, nu prea tare,
Şi suav îşi limpezesc
Flacăra de lumânare.

Peste înc-o zi şi-or ninge
Puritatea toată-n iarbă
Şi coroanele s-or stinge,
Dar va fi pajiştea albă.
(2012)

Numai lut

Ţi-a intrat în odaie un zburător la vreme de seară,
A adus cu el miros de ţigară,
Şi ţi-au pătruns în vine fiori necunoscuţi
Cu care nu ai încercat vreo clipă să te lupţi,

I-ai lăsat să te cuprindă cu lene
Să ţi se încâlcească prin gene,
Să îţi aprindă sufletul neînceput,
Să-ţi aducă aminte că eşti făcută din lut.

Dulce i-e surâsul, cugetul - amar,
Buzele-i sărută buze de pahar,
În pahar aromă roşie de vin
Vestejită noaptea cu fir de pelin.

Focul lui sălbatic îţi promite stele,
Dar joacă în horă cu nebune iele.
Îţi descântă visul ne-nţelese şoapte,
Gândul bun ţi-l leagă miezul greu de noapte.

Când de dimineaţă te scalzi în lumină
Ţi-e tot întuneric şi te arde-o vină,
Nu-ţi aduci aminte ce ţi s-a părut,
Dar ştii foarte sigur că eşti numai lut.
(2012)

Sunt eu

Îmi ştiu trecutul şi sunt eu prin ceea ce am fost,
Iar viitorul e necunoscutul ce pare să-mi dea rost,
Şi în oglindă mi se-arată doar clipa de acum,
Trecutul mi s-a stins, iar mâine e pe drum.

Ce numai m-a rănit, dar să mă frângă n-a avut putere,
Mi-a pus un semn pe suflet şi-n minte altă vrere,
Cernut-a visele adevărate de iluzii fără noimă
Şi aripilor le-a croit mai potrivită formă.

La fel şi bucuria ce spulberă zăgazuri
Mi-a scris peceţi pe suflet, mi-a înălţat şi flamuri,
Şi printre bucurie şi durere am tăiat cărare,
Gratii am smuls, apoi am ridicat şi ziduri protectoare.

E-un pic mai mult decât o adunare simplă,
Sunt eu pentru că aleg ceea ce se întâmplă,
Măcar din când în când, şi chiar dacă mai tremur
Nesigură şi-aştept cu teamă un viitor cutremur,

Oglinda nu va şti fiindcă nu-i arăt decât un zâmbet
Şi numai partea dăruită cu cer senin din suflet,
Iar norii mi-i păstrez în loc secret, dar tot cu drag
Fiindcă sunt ai mei, din ploaia lor mă trag,

Din ploaia lor ridic coroana mea de gânduri,
Şi vesele, şi triste, şi blânde, şi cu riduri.
Dacă-s mai mult trecut sau mai mult viitor
Mi-e greu să hotărăsc cât sunt încă în zbor,

O aripă îmi bate înţeleaptă de trecut,
Cealaltă se rezeamă pe vis neînceput,
Iar între ele-s eu şi clipa de acum
Cu inima în zbor şi pasul prins de drum,

Cu praful din trecut lipit pe talpă,
Cu dor de ce va fi strâns blând de tot în palmă,
Îmbrăţişez cu jind orice nou răsărit
Şi la apus visez ce încă n-am simţit.
(2012)

Am încercat un răspuns la întrebarea hotărâtă de psi pentru Blog Power. Răspunsuri de la alţii:
Copilul de lego
Să privesc în oglindă?
Psilocybin
Eutropolis
Marea trilemă: trecut prezent ori viitor?
Pictor...
Culoare
Vis la jumătate
Trecutul în oglinda viitorului
Casa sufletului meu
Culmile prezentului

Mânie

L-a mâniat femeia că nu i-a suflat în ciorbă.
De atunci n-a mai rostit o vorbă,
Nici mulţumesc şi nici noapte bună,
Iar în ochi n-are decât mătrăgună.

Are să-i plătească cu vârf şi îndesat
Că a îndrăznit şi s-a emancipat,
Că nu vine cu el în grădină la sapă
Şi are serviciu şi nu-i cere nici apă.

Când i-a cerut odată ceva n-a vrut să-i dea,
I-a spus că nu se pricepe când a vrut să facă ea,
A tot amânat-o, iar ea n-a mai avut răbdare
Şi nu-i mai suflă în ciorbă... auzi, ce oroare!

Acum aşteaptă să se dea pe brazdă odată,
Să vadă şi ea că nu are să poată
Să se descurce singură, să vină să ceară,
Dar aşteptarea-i mai lungă de-o seară.

Iar ciorba care era înainte
Cu aburi deasupra, deci mult prea fierbinte,
Acum şade în frigider aproape îngheţată.
Parcă tot era mai bine odată!
(2012)

Covor de mătase verde

Niciun fir de nu ţi-aş pierde,
Covor de mătase verde
Cu stele de păpădie
Din lumină de făclie
Şi cu valuri de alint
Răsfirate blând de vânt.
Fire fragede de viaţă,
Le spală roua pe faţă.
Străluciri de tinereţe
Soarelui îi dau bineţe,
De lumina lui cea multă
Se ridică şi-o ascultă
Cum să crească, să devină
Din sămânţă rădăcină,
Apoi fir de iarbă verde,
Cât e vară nu te-aş pierde,
Apoi fir de iarbă arsă,
Hrană dulce pentru coasă,
Şi din loc în loc şi floare
Imitaţie de soare.
(2012)

Beţiv

Nu-i niciun loc unde să fii stăpân
Chiar dacă recunoşti că eşti bătrân,
Când drumul îţi e scurt şi pasul doare,
Când inima pulsează mai şovăitoare,
Când sufli greu şi nu mai ai putere
Şi-ţi tremură în mână halba grea de bere.

N-ai fi crezut acum cincizeci de ani
Că ai să-ţi pierzi şi cei din urmă bani
Pe-o sorbitură rece şi amară, că-nainte
Vândut-ai tot ce-aveai şi, fără minte,
Ţi-ai lepădat şi slujba, şi femeia, şi copiii
Şi ai uitat de tine în ghearele beţiei.

Şi legănat în fum de mahmureală,
Cu capul aplecat până în poală
Fiindcă nu puteai să îl ridici pe umeri
De-atâtea ori c-ai şi uitat să numeri,
Ai blestemat şi te-ai jurat că n-ai să bei…
Şi-a doua zi nu mai ştiai ce vrei,

Căci te ardea din nou aceeaşi sete
Şi nu se potolea decât când bete
Privirile ţi se-aprindeau sticloase,
Şi pardoselile păreau alunecoase,
Vorbele ţi se încâlceau pe buze,
Iar gândurile îţi erau confuze.

Zbârcit şi stacojiu la faţă,
Uscat la trup ca foamea dimineaţă,
Cu nasul vânăt şi cu ochii tulburi,
Cu mâinile chircite şi fără să te bucuri
Te-ai scurs în băutură cât ea s-a scurs în tine
Şi viaţa ţi-a fost lipsă şi vrerile puţine.

Nici astăzi nu ţi-e mintea mai clară, ci-i tocită
Şi zace fără rost şi îndobitocită.
În iarnă ai lăsat vreo două degete în ger
Fiindc-ai adormit în şanţ, stingher
Şi n-ai mai apucat să-ţi cauţi adăpost
Pe unde nu te ştie nimeni că încă nu ai fost.

Toată averea ta o porţi pe tine
Şi ai într-o sacoşă nişte bucăţi de pâine,
Te-ai îmbătat şi ţi-au furat ciubotele şi şapca
Prieteni de pahar ce ştiu să ia cu japca,
Că-s tot la fel cu tine, fără căpătâi,
Cizmele-s ale celui ce se trezeşte-ntâi.

E bine că nu mai ai nici urmă de raţiune
Sau, dacă îţi sclipeşte vreun gând, printr-o minune,
Îl amorţeşti rapid ca să nu trebuiască
Să te priveşti în ochi. Neliniştea-i firească,
La fel şi spaima în faţa a ce ai devenit
Nimicul putred, descompus, fetid.

Îţi tremură în mână halba grea de bere,
Când sufli greu şi nu mai ai putere,
Când inima pulsează mai şovăitoare,
Când drumul îţi e scurt şi pasul doare,
Chiar dacă recunoşti că eşti bătrân
Nu-i niciun loc unde să fii stăpân.
(2012)

Feministă

Dacă m-aş face personaj de film sau personaj de carte
Aş fi greu de uitat şi n-aş cunoaşte moarte
Fiindcă aş rămâne inscripţionată pe vecie
Pe un hard disk sau pe o foaie de hârtie.

Tot eu aş fi, dar în scenariul pe care singură l-aş scrie
Ar fi ceva mai multe pagini pentru poezie.
Aş pune, uneori, un dram în plus de duioşie,
Iar alteori n-aş accepta uşor să trec peste mândrie.

S-ar întâmpla să fiu mai neîndurătoare
Chiar dacă aş strivi în cale câte-o floare,
Fiindcă-n răzvrătire în faţa nedreptăţii
Mi-aş ascuţi şi limba şi, uneori, şi colţii.

Privesc în jurul meu fiinţe obidite
Cu inima zdrobită, ţinute înrobite,
Legate cu iubirea de mamă şi cutume
Atât de învechite, rămase-n astă lume.

Se zbat între nevoi şi dor de libertate
Se-apleacă, se supun şi şi-au lăsat deoparte
Şi inima, şi lacrima, ţinuta verticală,
De li se încovoaie coloana vertebrală.

Sunt legi nescrise cu litera ştiută
De cei ce le impun, de cele ce le-ascultă.
Şi chiar dacă s-a şters vreun paragraf ori vreun articol
Atât de lungi sunt restul, de-aproape că-i ridicol.

Cu paşi mărunţi, cu drepturi dobândite pe furiş,
În ritm de melc, alunecând târâş-grăpiş,
În zeci de ani sau în vreo două sute
Pe faţa lumii s-au schimbat doar nişte amănunte.

Femeile din umbră au ieşit la soare
Şi pot să se exprime sus şi tare,
Au dreptul să muncească la slujbă pentru bani
Că-ntr-un salariu singur nu-s destui gologani.

Apoi se-ntorc acasă la slujba lor cea veche,
Tradiţie transmisă mai mult după ureche,
Şi sunt soţii, şi mame, şi menajere-n casă,
Şi-apoi bucătărese când e vremea de masă.

Sigur că le-ar prii şi puţin ajutor,
Unele îl primesc, iar altele nu-l vor,
Dar sunt pe lume fiinţe obidite
Cărora li se cere şi nu li se permite.

Poate nu ştiu nici ele să trăiască,
Ori parte n-au de înţelegerea firească
Şi au ales un drum de sacrificii înşirate
În care "mulţumesc" e un cuvânt aparte

Pe care mult prea rar sau mult prea niciodată
Nu îl aud, nu-l simt şi nu li se arată.
Dacă m-aş face un personaj de film sau personaj de carte
Aş fi o feministă, fără vreun dar sau poate.

Aş încerca să dovedesc încă o dată
Că dacă eşti femeie nu eşti şi vinovată,
Că mărul a fost bun şi a fost împărţit,
Iar din ştiinţa lui noi toţi am devenit;

Şi că puterea nu stă numai în muşchi şi în tradiţii,
Că mintea ascuţită ucide repetiţii
Şi poate scrie pagini cu litere sculptate
Numai pe verticală şi cu feminitate.
(2012)

Psi a fost din nou lider de opinie la Blog Power, şi a ales un subiect care lasă loc de exprimare imaginaţiei, viselor sau ideilor în care crezi:
Scriu destine...
Jenabii
Mă cheamă Alunka
Romanul meu
Surâs pe obrazul eternităţii

Obsesie

Despre lucrurile care îţi intră în măduva oaselor e greu de vorbit
Ai nevoie pentru cuvinte de daltă sau de cuţit
Şi dacă reuşeşti să le legi câte două sau câte mai multe
Parcă tot nu-s în stare să îmbrace decât amănunte,
Iar esenţele tari care ţi se scurg prin inimă şi prin vene
Nu se arată prea lesne, poate de teamă, poate de lene.

Pentru obsesii întinse prin vârste cuvintele par neîncăpătoare.
Le strângi în gânduri, în suflet, rânduite de întâmplare
Sau de legi neînţelese la care te supui fără întrebări,
Fără răzvrătiri încrâncenate şi fără mirări.
Uneori ai vrea să ştii ce apă le-a udat, de unde-au răsărit,
Cum de-au crescut şi când te-au năpădit.

Le poţi ţine în frâu cât ai de trăit, cât afară-i lumină,
Dar în noapte şi-n vis înveţi să le simţi de la rădăcină,
Treci ca vântul prin ramuri, ori ca ploaia le-atingi,
Îţi sunt plăcere ori nevoie când incendii îţi stingi,
Când îţi umpli abisuri sau când împrăştii furtuni,
Când le chemi ca pe doruri, lângă tine le-aduni.

Le păstrezi încuiate cum ai ţine comori,
Le aduci şi ofrande de timp şi de flori.
De te ard înăuntru, te consumă şi cer
Să crezi nesfârşit ceea ce-i efemer,
Îţi mai scriu înc-un timp, îţi mai dăruie viaţă,
Inventează în neguri încă o dimineaţă.

Şi dacă nu ele, ci tu eşti stăpân,
De tu ai puterea şi tristeţi nu-ţi rămân
Cuibărite prin gânduri şi din ele culegi
Plăceri şi surâsuri şi cuvinte întregi,
Emoţii intense, idei înfrunzite
Pe ramuri de vis cu lumini despletite,
Obsesii nebune par să capete rost
Lăsând bucurie când înainte n-a fost,
Şi muguri de aripi îţi cresc după rană,
Şi schimbi în pasiune obsesia vană.
(2012)

Provocarea de la psi de săptămâna aceasta are o temă la care aş putea spune că mă pricep bine. Toată viaţa am avut obsesii şi am încercat să le adordez pozitiv, să fur din fiecare ceea ce mi-ar folosi ca experienţă, ca trăire. Ca de obicei, găsiţi şi alte păreri înscrise în tabelul celei care ne-a dat de lucru.