Uliul

Cu ghearele înfipte în zăpada rece,
vopsit cu pene de omăt pe piept,
cu ochi de gheaţă, mândru îşi petrece
privirile pe-ntinsul, alb deşert.

Stă nemişcat ca stânca de pe munte
sub viscol şi sub norii suri ce dor,
dar nemişcarea lui e doar o punte
spre nesfârşitul şi înaltul zbor.

Îl vezi apoi tăind cu aripi zvelte
vântul ce prăpădeşte valuri de zăpadă
şi scrie printre nori cercuri concrete
plutind şi neştiind să cadă.

Parcă-i din cer făcut, parcă-i o stea
uitată în înalturi de cu noapte
purtând în aripi o dorinţă grea
de fără de zăgazuri libertate.

Şi înţelegi puterea lui ucigătoare
când cerul îi dă drumul spre pământ,
când în cădere aerul îl doare
şi piere din priviri ca fumu-n vânt.

Stăpân pe zare şi stăpân pe zbor,
e nesupusă aripa lui întinsă
şi poartă-n ea al lumii dor
de cer şi înălţime necuprinsă.
(2010)

Număr bătăi de inimă

(traducere)
Ultima zăpadă s-a topit demult,
Afară-i cald, dar inima-mi îngheaţă,
Îmi ceri răbdare, târziu şi dimineaţă
Şi-i iar târziu, şi tot n-ai apărut.

Număr bătăile de inimă de când te-ai dus,
Chiar de, odată, că ai să revii mi-ai spus,
Când tu nu eşti, şi eu mă simt pierdut,
Şi mă întorc în clipe din trecut.

Cine-ar fi spus că mi-e atât de dor?
Surâsul tău şi cerul ochilor
O mângâiere şi-un sărut uşor,
Cumplit de greu e să îndur absenţa lor.

Şi, uneori, doresc să pot ajunge,
S-alerg maşina nebuneşte pân'se frânge,
Prin noaptea rece aşternută peste pleoape
Ca să te văd şi să te simt aproape.

În fiecare noapte te visez, mereu,
Şi sper să se-mplinească, vreodată, visul meu,
De-oriunde-ai fi, să fug să te răpesc,
Nu-i prea departe nicăieri să te găsesc.

Şi, alteori, doresc să dorm o vreme,
Când totul s-a-mplinit şi glasul tău mă cheme
Să te cuprind în braţe strâns şi să îţi spun
Că te-am ales, că te iubesc ca un nebun.

Mă scurg prin zi şi mă târăsc prin noapte,
Chiar dacă ştiu că eşti aşa departe,
Inima ta-i cu mine şi fiece tic-tac
Aduce mai aproape ce mi-e atât de drag.

Iubirea mea, m-ai spulberat ca pe un fir de praf...

Counting heartbeats... Toţi am numărat bătăi de inimă şi acele bătăi de inimă numărate au fost pentru fiecare de neuitat. Andrei le-a pus în ritmul unor versuri.

A fost odată…

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Când, cea din urmă oară, fetiţa cea cuminte,
Cu cozile-mpletite şi, încâlcită-n gene,
Suflarea liniştită trimisă de Moş Ene,
Luptând din greu cu somnul în seara de Ajun
Îl aştepta sfioasă, din nou, pe Moş Crăciun.

Împodobise bradul, ştia o poezie
Şi-şi amintea, cu teamă, greşeli numai vreo mie,
Ştia c-au fost mărunte şi că are s-o ierte
Moşul bătrân, şi-acuma, şi nu are s-o certe.

Clipeau lumini în brad, clipea şi ea cu pleoape moi,
S-a-mpotrivit cât a putut, dar somnul a învins apoi
Şi-a dus-o în păduri de-argint ce străluceau în noapte
Sub raza lunii picurând pe ramuri diamante.

Lumina lunii când crescuse? Intrase pe fereastră
Sau din pădurea de argint vreo pasăre măiastră
Cu penele ca flăcări reci i-acoperise faţa
Şi o durea lumina lor? Era doar dimineaţa…

Prin casa mirosind a brad, a prăjituri, a portocale
Se abătuse Moş Crăciun, numai puţin, din cale,
Erau dovadă jucării, bomboane şi-o hăinuţă
Şi lacrima că l-a pierdut ce strălucea micuţă,
Ţinută în cârlig de gene, în inimă păstrată…
Din ea s-a scris încă un basm despre ce-“A fost odată…”

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Din vechea poezie decât vreo cinci cuvinte
Dar într-un colţ de suflet e-o lacrimă în care
Un basm pictat cu lună trăieşte-n continuare…
(2010)

Lacrimi de lumină

Când din nori trandafirii
curg petale de lumină
peste iarba de rugină
aş cutreiera câmpii,

aş lăsa valuri de vânt
peste glezne să încline
frunze ce foşnesc bătrâne
şi şoptesc al toamnei cânt.

Aş culege din văzduh
stropii tainici de lumină
scurşi pe zarea cea senină
de pe pleoape roz de duh.

Şi i-aş strânge într-o palmă,
şi i-aş picura uşor
pe trăiri frânte ce dor
când din suflet se destramă.

Lacrimi de lumină blândă,
plânse când se-arată zorii,
spală de tristeţe norii
de pe zarea sângerândă.

spală şi îneacă munţii
de iubire sfărâmată,
umbra veche şi uitată
într-un rid pe zarea frunţii.
(2010)

Încă o iluzie

O iluzie ce creşte
sau grădina unui vis,
se deschide, înfloreşte,
te ridică din abis.

Teamă de singurătate
sau că vrei să strigi ce eşti,
ori că eşti tu şi că, poate,
vrei să ştie ce gândeşti

şi ce inima îţi face
să alerge ori să stea
împietrită-n carapace
lângă tine...cineva.

O speranţă de iubire
pare că s-a împlinit;
sau a fost iar amăgire,
înc-un vis fără sfârşit?

Şi târziu priveşti în urmă
şi alegi dintre iubiri
ca baloanele de spumă
curcubee amintiri.

Ştii ce eşti şi nu mai strigi,
dar în inimă ţi-e vie
spaima că ai să te frângi
de nu dărui o vecie

dintr-a ta prea scurtă vreme
iubirii adevărate
când din nou or să te cheme
doruri şi visări deşarte.

Iar ai să te pleci iubirii
sau, poate, într-un târziu
fi-vei umbra răzvrătirii
şi singur, dar nu pustiu,

ai să laşi oarbe iluzii
să moară neîntâmplate,
şi te scuturi de confuzii,
şi găseşti pace în toate.
(2010)

Scrum

Trec, se duc pe cărări
Neştiute de cei vii,
Lasă-n urmă întâmplări,
Vorbe, gânduri şi copii.

Se destramă ca un fum,
Amintirea lor cea dragă;
Ştiu c-au ars până la scrum,
Răsuflarea făr’să-şi tragă.

Au iubit, au râs, au plâns,
Şi frumoşi şi-atunci au fost,
Şi târziu, când s-au desprins,
Pas cu pas, de-al lumii rost

Şi s-au dus pe cărări
Neştiute, neumblate;
Ne-au lăsat întrebări,
Dacă, totuşi, se mai poate

Să găsim ceva, şi sfânt,
Şi frumos, şi-adevărat,
Să cârpim golul adânc
Care-n inimi s-a căscat?
(2010)

Străzi

Străzi aglomerate
Unde se ating
Haine , umeri, coate,
Nicicând ochi ce plâng,
Inimi nepătrunse
Sau iubiri ascunse.

Suflete, destine
Pierdute, străine
Aleargă, se zbat,
Trec neîncetat
Atât de zbuciumate.

Le înghite toate
Oraşul flămând
Şi rămân curând
Umbre cenuşii
În ceasuri târzii…

Dar pe străzi uitate,
Scufundate-n noapte
Şi-n tăcere deasă
Se-ntâmplă să iasă
Ochi cu lacrimi vii,
Inimi străvezii,
Şi în ritmul lor,
Paşi purtaţi de dor.
(2010)

Trandafir albastru

S-a deschis trandafirul albastru
sub penelul măiastru
al visului, al iubirii
printre trandafirii
roşii ca rugina
care-mi luminează grădina.

S-a deschis trandafirul albastru
cu umbre de nor, cu urme de cer,
cu străluciri de astru.
Mi s-a înfipt în inimă floarea,
prin sângele meu şi-a întins culoarea
şi aburi de eter
m-au trimis pe ţărmul visării,
la marginea zării,
unde nu se mai ştie
care mi-e inima, trandafirul sau cerul,
unde veşnicia şi efemerul
par totuna să fie.
(2010)

Inconştienţă

Câteodată vreau să plâng
ca streşinile la moartea zăpezii
pentru iubirea trecută,
dar, speriaţi, ochii rămân secetoşi
şi crud mă brăzdează arşiţa cu uscate nelinişti.
Atunci doresc în ploile primăvăratice
să mă rotesc bezmetică,
tălăzuind despletită între şiroaie,
aşteptând sărutul răcoros al ploii pe pleoape
şi vreau să sorb apa vie a cerului,
altui pârjol, cu linişte dăruindu-mă.
(1988)

Durerea

Sunt zile care-atârnă
De-o umbră de speranţă,
Şi pare să rămână
Doar un crâmpei de viaţă
De care să te prinzi
Cu încăpăţânare.
Sunt clipe lungi în care
Nu vrei să te deprinzi
Cu trista disperare,
Scrâşneşti din dinţi
Ca să nu plângi
Şi cauţi, şi aduni, şi strângi
Şoapte uitate şi cuminţi
Ce povesteau de fericire,
Le înţelegi, le creşti, le strigi târziu
Şi prin nimicul cel pustiu
Ce vrea să pună stăpânire
Pe blânda ta, ascunsă fire
Îţi aminteşti ce-au vrut să spună,
Le-auzi cum din trecut răsună
Ca un ecou, ca o părere,
Şi-apoi te scuturi de durere,
Şi te ridici să cauţi iar,
Chiar dacă ştii că, poate, e-n zadar…

Sunt zile când mai ai
O umbră de speranţă
Când ştii doar că erai,
Odată, plin de viaţă…
Şi în trecut te-ai mai mirat
C-atâta suferinţă şi durere
Suportă inima să poarte,
Şi cu obrazul mai ridat,
Pricepi că încă ai putere
Să suferi mai departe.
Apoi, şi mai uimit de-atât,
Parcă desprins de tine,
Priveşti cum sufletul sfărmat
Se-adună din bucăţi de lut,
Se leagă tot, întreg se ţine.
Încet se stinge focul viu,
Mocnit mai arde sub cenuşă
Durerea cu al ei pustiu.
Apoi pui lacăt peste înc-o uşă
Şi cheia o arunci în urmă,
Fumul uitării te alină
Îţi face inima senină
Şi suferinţa grea o curmă...
(2010)

Să fie

Când a plecat la drum, acum o vreme,
avea în faţa lui, ca să îl cheme,
şi idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte.

Şi-a luat în mâini credinţa că e-n stare
să izbândească-acolo unde calea are,
ascunse şi-ncâlcite, piedici, bariere
ce, parcă, stau la pândă, să-l sece de putere,
să-i spulbere speranţa, să-i scadă năzuinţa
şi să-i îngenuncheze şi dorul, şi credinţa.

De multe ori a fost atât de-aproape
să piardă drumul drept, să se îngroape
în tulbure minciună sau în corvezi ce leagă
pe cel care nu poate să-nţeleagă
că-i lung, anevoios şi fără de odihnă
zbuciumul care aduce, până la urmă, tihnă
în trupul obosit şi împăcare-n minte.
Dar el a reuşit să meargă înainte...

Şi-n calea lui s-au înşirat, apoi,
răscruci unde îl aşteptau nevoi,
necazuri, griji şi alte sarsanale,
şi-a mers un timp la deal, şi-apoi la vale,
s-a scuturat de praf, s-a căţărat pe stânci,
s-a ridicat, când a căzut în brânci,
a dărâmat şi ziduri care îl opreau,
s-a-nvins, ades, pe sine când erau
prea aprige, în inimă, dorinţe
şi-n focul lor ardeau uitate năzuinţe.

Acum e-aproape de sfârşit cărarea strâmtă...
Priveşte trist în urmă şi sărută
pământul care l-a ţinut şi, credincios,
i-a dat puterea lui în trupul ros
şi ostenit de-atâta străduinţă.
Ştiind că se apropie de nefiinţă
îşi aminteşte idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte...
A împlinit, din fiecare, o fărâmă,
dar le-a zidit temeinic, nimic nu le dărâmă;
şi fruntea şi-o înalţă cu mândrie:
a fost întotdeauna cum trebuia să fie.
(2010)

Să trăieşti nu e păcat

(traducere)
O viaţă nouă începând,
De vis legăm, iar, zborul
Şi-n palme învăţăm curând
Că ţinem viitorul.

Din jur ispitele ne cheamă,
Iar noi, cu sufletul curat,
Le dăm răspuns, le luăm în seamă,
Căci să trăieşti nu e păcat.

Deschide-ţi mintea către zare
Sufletul îţi ascultă,
Să nu te miri, acum, prea tare
De-a inimii poruncă.

Deseară vom începe jocul
Cu inimi mari, deschise,
Lumina şi-ntunericul
Ne-or îndrepta spre vise.
(2010)

A fost ca un răspuns venit pe neaşteptate la starea mea de spirit, în seara în care am citit Tonite begins scrisă de Andrei. "Living ain't a sin" e cea mai frumoasă lecţie de viaţă, cea mai adevărată. Mulţumesc mult pentru că mi-ai adus aminte, Andrei!

Zile şi nopţi

Sunt zile şi nopţi care seamănă toate,
Curg lângă timp şi par neschimbate;
Nu ştiu răsăritul de ce-i cenuşiu,
Şi nici la apus de ce mi-e pustiu
În gânduri şi-n suflet şi cum de nu-mi pasă
De ziua începe sau noaptea se lasă,
Căci dintre ele orice aş alege
Doar umbra cea ştearsă mai vrea să se lege
De-o urmă din mine, şi-s umbră şi eu
Atât de pustie, fără cântecul meu,
Fără glasul care-mi şopteşte în minte
Adevărate, depline cuvinte.

Sunt zile şi nopţi ieşite din vreme
Când clipe nu număr, când nu e devreme,
Când nici ce înseamnă să fie târziu
Îmi dau seama, totuşi, că nu vreau să ştiu.
Şi mai aştept să vină vreodată
O dimineaţă adevărată
Cu multă lumină crescând dinspre zare
Cu vorbe purtate pe raze de soare
Ca să mă scuture de pustiu şi de umbră
Ce de tot mă cuprind în uitarea cea sumbră.
(2010)

Pacea uitării

De ce atâtea aripi îmi zboară prin gânduri,
Prin aprige vânturi?
De ce atâtea furtuni dezlănţuite
Se leagă din vorbe mereu nerostite?
De ce nu-i linişte, nu-i pace în marea
Prin care-ntâmplarea-mi deschide cărarea?
De ce niciodată nu-i seara lină
Şi umbre mă bântuie făr’de lumină?
De ce se înlănţuie şi frunze, şi ploi
Şi cioburi de soare se-opresc în noroi?
De ce nu mi-e dată, măcar pentru-o clipă,
Pacea uitării, de care risipă
Fac minţile simple şi suflete seci?
Pacea uitării n-oi şti-o în veci.
(2001)

S-a stins iubirea

S-a stins cândva iubirea, sub greaua timpului risipă,
învinsă-a fost de mine sau, poate, de o clipă,
în urmă n-a lăsat nici pace, nici durere,
ci doar pustiu şi umbră. Oare a fost părere,

un vis din altă lume, închisă în mister,
în care păsări albe se-avântă către cer
cu aripi despletite de nori pufoşi, uşori,
când dorul e poruncă şi gândul plin de flori?

Privirile-s uscate şi vorbele sunt seci,
în calea-mi istovită când, fără vrajă, treci;
S-a stins cândva iubirea, de parcă n-ar fi fost
şi n-a rămas speranţă, şi toate-s fără rost.
(2000)

Numai o umbră

Văd, uneori, la capăt de drum
Doi oameni bătrâni. Erau împreună,
Cândva s-au iubit, se ţineau strâns de mână.
Acum unul din ei e, parcă, în fum,
Trăieşte mai stins în nişte-amintiri
Respiră odată cu gândul în care
Ziua şi noaptea, întruna, răsare
Cu zâmbete vechi, cu ştiute priviri.

E numai o umbră şi-atâta de viu,
Mereu îmbrăcat în haine de gală,
Mai tânăr c-o vreme, păşind cu sfială
Prin sufletul ce-l păstrează târziu
Şi încă-l aşteaptă aievea să vină,
Să spună ceva, să tacă mai des,
Să caute-n jur vreun nou înţeles
Pentru ridul prin care se scurge, puţină,
O lacrimă singură şi resemnată,
Ascunsă grăbit în palma uscată.
(2010)

Aş fi ştiut

Era un timp când încă aş fi ştiut
să te sărut,
mi-ar fi plăcut gustul tău bun de tutun
amestecat cu miros de parfum,
te-aş fi cuprins
cu braţul şi cu gândul aprins,
te-aş fi ţinut lângă mine o vreme
şi-aş fi lăsat glasul tău să mă cheme...
(2008-2009)

Amănunte

Ar trebui să poarte genul masculin,
gloria lumii este visul lor,
cu trudă multă şi cu-atâta chin
o caută mereu, mereu o vor.

De câte ori aţi auzit
numele ei răsunător
rostit de buze de femei
mereu pierdute-ntr-un decor
în care blând s-au împletit
copii frumoşi, poveşti cu zmei,
parfum de flori şi de dulceaţă
cântec duios şi somn uşor
şi un alint de dimineaţă?
De câte ori aţi auzit?

Femeia ştie să dezvăluie comori,
le şlefuieşte cu migală,
din mici detalii încropeşte flori
şi le ascunde, câteodată, din sfială.

Nu-i loc şi pentru glorie aici,
femeia, precum apele curgând din munte,
nu se împrăştie în lucruri mici
ci se adună plin din amănunte.
(2000)

Asemănare

O corabie uitată
De demult la malul tău...
Dans nebun în valul rău
O împinge în bulboane,
Să îi sfâşie odgoane,
Dar, temeinic ancorată,
Stă pe veci la ţărm legată.

Copac înrădăcinat
În pământul tău secat...
Vântul vânăt bate greu
Şi din faţă, şi-ntr-o dungă,
Să îl frângă, să îl smulgă,
Rădăcina-i ca o gheară
Şi vântul nu îl doboară.

Fragilă, firavă gâză
Cu ochi vii din bobi de mac
De paianjen prinsă-n pânză
Între flori de liliac...
S-a zbătut să se desfacă
Până floarea să se treacă.
Şi-a uitat apoi să zboare.
S-a făcut şi gâza floare...
(1987)

Scoici pentru visuri

Las cuvintele să picure în lume
ca din rana sângerândă a visării,
sa dea gândurilor mele nume
şi să pună verbe pe aripa zării.

Poate nu s-or pierde toate printre şoapte,
poate ai să prinzi vreun înţeles ascuns
din acele vorbe în vers înşirate,
înţeles la care nici eu n-am ajuns.

Că de-am scurs visarea mea de lacrimi
şi de hohote de râs sau zâmbet, bucuria,
de-am dansat pe ritmul unor patimi
sau, încrâncenată, cu mânia,

când cuvintele s-au depărtat mine
au rămas doar scoici secate de-nţeles,
deşi zămislite-au fost atât de pline.
Şi acum din ele ai de-ales

cochilia care vine ca turnată
peste gândul de ieri dimineaţă,
peste o poveste demult întâmplată,
peste visuri dragi şi peste viaţă.
(2010)

Câte puţin

Nu mă tem de oamenii aceia albi,
albi pe dinăuntru şi albi pe dinafară,
nu mă tem de spitale,
îmi sunt la fel de cunoscute
ca şi casa în care locuiesc.

Nu mă tem de suferinţa
din fiece pat de spital,
câte puţin din ea port cu mine
spre casă în fiecare zi.

Nu mă tem de speranţa
din fiecare privire îndurerată,
un gând bun face uneori
mai mult decât o farmacie.

Nu mă tem de moarte,
în fiecare zi mor câte puţin pentru mine
şi pentru ceilalţi câte puţin.
(2000)

Prieten

Un arbore crescuse la marginea drumului,
un arbore care iubea oamenii.
Le era prieten
încă de pe vremea când
abia răsărise.
Îşi dăruia liniştea şi dragostea
călătorilor istoviţi de zbuciumul vieţii.
Coroana-i de frunze
îi îmbrăca în umbra ei
şi-i lăsa să-şi adăpostească
sufletele
ferindu-le de arşiţă, de ploi, de ură, de suferinţă
şi de alte intemperii.
Arborele îşi trăgea seva
din fericirea prietenilor săi.
Când timpul l-a doborât,
l-au făcut lemn de foc
şi a ars
până la ultima aşchie,
dăruind pentru ultima oară
căldura trupului său de arbore
care iubea oamenii.
(1987)

Fericirea

Am avut în mână fericirea:
era o pasăre frumos colorată
cu candoare, cu speranţă şi dragoste,
cu cer, cu ape, cu pământ.
În penajul ei îşi scriseseră numele
cu semne neînţelese
chiar stelele şi luna şi soarele.
Am avut în mână fericirea,
doar o clipă,
şi, pentru că n-am ştiut cum s-o ţin,
pasărea frumos colorată
şi-a luat zborul
spre alte mâini întinse
care o chemau.
Am strigat-o eu, după aceea,
dar ea
era deja departe.
(1986)

Pe sfoară

Mergem pe sfoară, întâi ajutaţi,
Ne ţin strâns de mână mame şi taţi,
Alături de noi, câtă vreme mai pot,
Pe sforile lor, cu balansuri cu tot.
Ne stau un timp atât de aproape,
Ne sprijină des, ne trec de hârtoape,
Ne-arată să-ntindem pas lângă pas,
Şi-apoi, când vedem, miraţi, c-a rămas
În faţa lor sfoara subţire şi scurtă,
Că paşii li-s grei şi povara prea multă,
Nu vrem să pricepem ce are să vină
Şi iarăşi îi prindem strâns tare de mână,
Şi-apoi învăţăm despre moarte şi boală,
Şi-n urmă rămâne o lume mai goală.

Câţi încă mai mergem pe sfori înainte
Cuprindem de umeri copil pe părinte,
Şi frate pe soră, şi rude de sânge,
Legaţi împreună, poate nu ne înfrânge
Timpul hapsân care seceră fire,
Căci din mulţimea, ajunsă subţire,
Mereu va fi unul ce merge pe sfoară
În suflet şi-n minte purtând o comoară,
O ţine aprinsă ca pe făclii,
Iubirea din palmă şi pasul dintâi.
(2010)

Orbire

Spune-mi de ce, atât de des,
îţi scriu pe ramuri şi pe vânt,
din lacrimă şi dor, un cânt
pe care nu l-am înţeles,
de ce prin versul lui ciudat
am străbătut cărări de fum,
un vis cu aripi de pe-un drum
ce-n gândul meu s-a arătat
când mâna ta pe ochiul meu
s-a aşezat ca-ntr-o orbire
şi n-am ştiut că-i amăgire
tot ce-am cântat de-atunci mereu.
Spune-mi de ce am adormit
cu fruntea grea în palma-ţi rece
şi n-am ştiut că visul trece
chiar dacă frigul m-a trezit,
de ce tăcerea ta de gheaţă
prin ramuri şi prin vânt a nins
şi-a pustiit ce-i neatins
în înfrunzita-mi dimineaţă.
(1990)

Am să te învăţ

Am să te învăţ un cântec prelung
pe care-ai să-l uiţi odată,
printre şoapte străine,
un cântec şoptit cu vorbe puţine.
Am să te învăţ când cerul se-adună
pe inimi, pe gânduri, în glas, în priviri,
când vântul domol se-aşterne pe drumuri
şi-alungă surda tăcere de piatră
uitată de timp între noi.
E-un cântec uşor cu scurgere lină,
cu sunete stinse, cu albe plutiri,
din care culegi numai gânduri senine
şi-nveţi că limanul neliniştii tale
e-aproape de tine şi nu-i în uitare.
(1990)

Risipă

Mi s-a spus de multe ori
că florile înşeală,
că timpul lor e scurt.
Ştiu că dorul de tine
va fi o ofilire tăcută,
atâtea frunze şi flori
căzute fără rost pe alei,
strivite de paşi nepăsători,
atâtea ramuri de vis
smulse de mâini neştiutoare,
lăsate vântului şi ploilor străine.
Câtă dorinţă de lumină în ele,
câtă speranţă de tandre adieri
n-ai vrut să ştii şi n-ai avut
nici gândul trist şi blând
să nu zâmbeşti
la toată această risipă.
(1990)

Descântec de dragoste

Dă-mi cuvintele tale
să fac din ele un poem despre fericire,
dă-mi mâinile tale
să fac din ele o casă pentru iubire,
dă-mi ochii tăi
să-i fac oglindă de doruri curate,
dă-mi paşii tăi
să-i aştern pe drumuri neumblate,
dă-mi răsuflarea ta
s-o simt vibrând în sufletul meu,
dă-mi inima ta
s-o pun să bată pentru mine mereu,
dă-mi gândul ascuns,
dă-mi ochiul nepătruns,
dă-mi tot ce n-ai dat nimănui,
dă-mi lacrima dorului.
(1990)

Zi cu ploaie

Zi cu ploaie,
şi afară, şi-n odaie;
afară cu stropi de apă,
în odaie stau să-nceapă
să curgă cu stropi de frunze
sentimentele confuze.

Că s-a vestejit iubirea
şi, sfărmată sub paşi reci,
desprinde din suflet, seci,
răni uscate,
frunze moarte.

Şi-n odaie arde viu
focul, sufletul pustiu,
frunzele împrăştiate,
răni din doruri sfâşiate.
(2010)

Nimicul renovat

Te-ai cocoţat, ai dat din coate,
ai renunţat la libertate
şi te-ai vândut pentru avere,
pentr-o fărâmă de putere.
Te-ai târâit precum o râmă
prin murdărie şi noroi.
Când tu atingi, tot se dărâmă
şi-ai înălţat munţi de gunoi.
Ca să îţi fie bine ţie
ai sfârtecat în carne vie.
Ţi-ai umilit fraţi şi părinţi
când ei au ascultat cuminţi,
i-ai pus ca să te care-n spate,
i-ai cocoşat sub greutate,
i-ai părăsit când au rămas
slabiţi, bolnavi, în ultim ceas.
Nu ţi-a păsat de disperare.
de fii care privesc cum moare
câte-un părinte drag, cu zile,
că-i trebuiau nişte pastile,
nici de copii ce merg la şcoală
cu ochii trişti, cu mâna goală,
cerând de la mămici bomboane
primind doar câteva creioane,
neîndrăznind măcar să spere
la jucării; şi ce durere
în inimi de părinţi sărmani
când întindeau cei câţiva bani,
când nu ştiau dacă şi mâine
pe masă vor avea o pâine!
Te-ai cocoţat pe suferinţă
şi ai promis cu rea-credinţă,
ai spus minciuni, strâmb ai jurat
ai fost nimicul renovat
spoit cu aur fals pe gură,
ai depăşit orice măsură!
N-ai mai ştiut ce-ai învăţat
de la strămoşi că e curat.
Dreptăţii tu i-ai pus în loc
numai bătaia grea de joc,
iar bunătatea-i vorbă goală
virtutea-i îngropată-n smoală.
Vândut pe-un sfanţ pentru putere,
ca să aduni ceva avere,
oricât de sus te-ai cocoţat,
eşti tot nimicul renovat.
(2010)

Dacă fluturii

Dacă toţi fluturii mei au zburat înspre tine,
dacă toate crengile au înverzit a primăvară
în mâinile mele cu degete aprinse,
dacă toţi norii şi-au plouat ploile vii
peste dragostea mea uscată în aşteptare
şi toate acestea în zadar s-au întâmplat,
dacă toţi fluturii mei au zburat înspre tine
şi toţi în zadar au zburat,
atunci eu mă sprijin pe-o geană de zare
cu tot sufletul uitat între vorbe străine,
atunci eu mă rezem de-o umbră de nor,
atunci eu uit că trăiesc încă.
(1990)

Iarăşi toamnă

Iarăşi toamnă,
ploi încâlcite între mine şi vreme,
anotimp mirosind a iubire
şi-a frunze jilave.
Pustiită sunt de acest anotimp;
răscolind cugetul, moartea e dătătoare de viaţă.
Sentiment repetat prin ani,
dorinţa regăsirii prin iubire
într-un anotimp mirosind a iubire.
(1990)

Copacul

Ai crescut în mine ca un copac
cu rădăcini, şi frunze, şi păsări,
umbra ta ai pus-o între ochii mei şi soare,
rădăcinile le-ai prins de umerii mei,
cu vântul din frunze m-ai mângâiat,
cu ochii păsărilor mi-ai privit sufletul,
cu ramurile mi-ai atins inima
şi te miri că sângele meu curge în seva ta,
şi seva ta curge în sângele meu.
Ne vom căuta la nesfârşit unul în celălalt,
nu ne vom regăsi niciodată întregi cum am fost,
eşti grădina mea, sunt pământul tău,
până la noi nu străbate nici lumina.
(1990)

Sunt o femeie fericită!

Aş vrea cu sete să pot spune:
"Sunt o femeie fericită!",
dar câte vin să se adune
din greaua gândului ispită!...

Ies din trecut ca dintr-o ceaţă
neterminatele iubiri
şi, de-aş avea o nouă dimineaţă,
le-aş încărca din nou cu trandafiri.

Din vrejul meu cel pământesc
vârtej de doruri împletite
alungă pacea şi-ncâlcesc
tiparul vieţii hărăzite.

Dar timpul înţelept ne stăpâneşte
şi-aşează printre întrebări în drum
dragostea lină care creşte
seminţele ce se trezesc acum.
(2000)

Aş putea să strig

Aş putea să strig de durere
până când ar plânge
pietrele cu lacrimi de sânge
că nu mai ştiu cum să spere.
Aş putea să strig în câmpie
până când or să vie
stâncile din munţi la vale
şi ecoul ar face cale
întoarsă de mii de ori.
Aş putea striga din deşertul fierbinte
până şi-ar aduce aminte
gheaţa la poli să se sfărâme,
să se dezlege din parâme
şi ar pleca cu călători,
urşi albi dormind nepăsători.
Aş putea să strig peste mări
până s-ar deschide cărări,
până ar creşte valuri în pustiu,
până n-ar mai rămâne nimic viu.
Aş putea să strig
şi cerul să-l despic,
cum aş cresta o scoarţă de copac
drum printre stele să desfac,
să mă pierd, să mă uit, să mă îndur
de mine, să fur
o clipă de pace în lumea surdă
care nu poate, nu vrea, nu ştie să audă.
(2010)

Verde

Dacă mi-ai spune că mă iubeşti
te-aş crede numai dacă
mi-ai da ochii tăi zălog,
ochii tăi verzi pe care nu-i pot crede.

Irezistibil mă cheamă marea
cu privirile ei verzi
care nu se mai termină.

Pentru că îmi place iarba,
ultima haină pe care o voi îmbrăca
va fi verdele câmpului.
(1990)

Concert

Iubeşte-mă ca o pădure albastră
care-şi doreşte cerul oglindă.
Cerul ochilor tăi în miezul sufletului meu-
pură dorinţă de dragoste în absolut.
Val unduitor ce nelinişteşte cugetul
în vise eterne, vibraţie răscolitoare a muzicii.
(1991)

Suflet naiv

Mi-am scos sufletul la vânzare.
Era o zi însorită
Care promitea o întâmplare
Nemaiauzită.
Au trecut prin faţa lui
Multe umbre amărui,
Au trecut măsurându-l,
Cu vorba, cu gândul...
El îşi deschisese câteva uşi secrete,
Le lipise aproape de tot de perete,
Se vedeau prin ele adâncuri,
Depărtări, prăpăstii, câteva piscuri.

Suflet naiv, închide uşa!
Încuie peste ea lacăte mari şi grele,
Peste ea şi peste cenuşa
Adunată când au ars în tine stele.
(2010)

Noapte

Ascult noaptea ca pe un disc vechi
sub arcul timpului,
o aud tânguindu-se de nesomn,
de întuneric,
de umbre,
de regrete.
Plânge noaptea aşteptând
o rază de soare,
o clipă de lumină,
un bob de speranţă.
(1999)

Blestemul

În seara-n care a ştiut
că nu vei fi al ei nicicând,
s-a răzvrătit în dor, plângând,
şi-asupra ta a abătut
blestemul de-a te preschimba
în şarpe rece, auriu,
şi, condamnat până târziu,
prin lume să nu poţi umbla.

"Eu ţi-am ursit să fii pe veci
cel ce prin iarbă se strecoară
cu o atingere uşoară,
dar cu simţirile prea reci;
la soare să te-nchini mereu,
dar tu lumina să nu-i ştii
pentru că n-ai ştiut iubi
lumina sufletului meu.

Să te târăşti prin umbra deasă
a-ntunecatelor păduri, în vară,
şi somnul greu să-ţi fie o povară
în iarna lungă şi geroasă;
să-ţi şuieri lung otrava printre pietre
când simţi căldura altei vietăţi,
şi, niciodată-n timpul astei vieţi,
să nu cunoşti căldura unei vetre."

Iscat din inima-i secată,
veninul tău e doar otrava
ce-a adunat-o ea cândva
din dragoste însingurată.
Astfel frumoasa vrăjitoare
te-a-nlănţuit lângă pământ;
din vremuri vechi al ei cuvânt
te stăpâneşte şi nu moare.
(1999)

Lacrimi de zăpadă

Îţi curg pe obraz lacrimi de zăpadă
îngheţate
şi-atât de curate.
Hoţii le aşteaptă, le pradă
ca pe mărgăritare,
le pun pe cântare,
le vând la piaţă
de dimineaţă,
cât încă e ger,
cât încă nu pier
topite şi uscate la soare.
Dacă le cumpără visătorul,
ştie să păstreze comoara
în acelaşi loc cu vioara,
cu versul, cu zborul.

Îngheţate
în gerul cui nu poate să creadă
în puterea lor,
în gândul ce le-a fost izvor,
lacrimi de zăpadă
atât de curate
ai să laşi iarăşi pradă,
să fie furate,
vândute de dimineaţă
la piaţă
după noroc,
după un joc
al întâmplării
care alungă gerul şi norii
şi creşte, câteodată, visătorii.
(2010)

Îmi lipseşte un cuvânt

Uneori îmi lipseşte un cuvânt
stă ascuns într-un gând
sau încă nu s-a născut poate
îi aştept rostirea şi rostul
să le rânduiască toate
la locul firesc
să spună ceva ce nu-mi amintesc
să-mi dea de ştire
despre o trăire
viitoare despre întâmplări
despre mirări
îmi lipseşte atât de mult
încât ascult
liniştea şi întunericul
aştept să se crape de zi
să izbucnească prin crăpătură
strigând la mine fără măsură
că încă sunt că voi fi
că mai am un cuvânt neştiut înainte
mereu să-l caut nicicând să-l ţin minte
(2010)

Să nu mă cauţi

Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de mine.
De la o vreme nici pe mine
n-ai să mă mai zăreşti cum sunt;
ai să crezi că mi-au crescut aripi
şi, de teamă să nu zbor,
ai să vrei să mă ţii în braţe.
Să nu te miri că nu mai sunt.
Nu, să nu mă cauţi atunci,
să nu te uiţi nici spre cer
şi nici peste ape.
Să te uiţi doar în iarbă.
Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de iarbă.
(1989)

Întrebare fără răspuns

Stau la marginea timpului
şi-mi spun că sunt o întrebare
fără răspuns, deocamdată.
Îmi înfrunzesc tâmplele
şi mă doare a primăvară
culoarea florilor din zâmbete.
La marginea timpului,
cu frunzele şi florile mele,
cu nădejdea glasului cerând
păsări fără colivii şi nori,
cu teamă, caut fericirea.
(1988)

Cuvântul

Ştiu că în urma paşilor mei
sau undeva, aproape de mine
e cuvântul.

Neîndurător e ca stânca,
am degete lungi, dar s-ar toci cioplindu-l
dacă n-ar fi cremene de gând.

Cu ce aprigă dorinţă îl aştept, îl strig,
să treacă prin mine lung, limpezind fântâni,
să mă brăzdeze dureros, ca fulgerul norii,
lumină fiind, flacără să fie,
cuprinzându-mă în rotunjimea adevărului său
şi, deprinzându-i silabele multe,
să mă rostesc, trăind, pe mine.
(1988)

Deşert

Doar nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit;
cu ciudată nepăsare,
gânduri seci dune-au clădit.

Trimiteam cu caravana
câte un cuvânt, un timp;
se-ntorceau fata morgana
şi emoţii de nisip.

Aruncam peste deşerturi
ape vii şi crengi cu flori
şi ardeau trosnind, iar fumuri
risipeau trecuţi fiori.

Nicio creangă visătoare
n-ai crescut-o, niciun gând;
şi-i târziu, şi crud te doare,
şi te miri: eşti tu arzând?

Căci nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit,
când iubirea vrea şi are
un deşert împădurit.
(1988)

Altceva

"Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane.
Poftiţi în vagoane, stimaţi călători!
Vă rugăm să poftiţi în vagoane!"
spunea, striga disperat crainicul gării.
Atâta lume era adunată pe peron
şi nimeni nu voia să urce
în trenul acela lung.
Atâta lume şi nici un călător.
Toţi veniseră să vadă, să vadă numai,
trenul acela lung.
Şi toţi aşteptau.
Altceva...

Iar trenul acela lung
n-a mai plecat.
(1988)

E singura poezie despre perioada de dinainte de 1989 pe care am făcut-o vreodată; şi e scrisă cu dorinţa, pe care o credeam atunci aproape de neîndeplinit, de a vedea sfârşitul ei. N-a mai durat decât un an, până când am văzut, uimită, un om care spunea, striga disperat aceleaşi cuvinte într-un microfon...

Trei frunze

Pe o pagină de carte
mi-au picat trei frunze moarte
aduse de-un vânt zănatic
din decorul de jeratic.

Le ascult foşnind un cântec,
cu mistere de descântec,
vraja dulce să aprindă
o-nflorire de colindă.

Frunzele-au intrat în carte,
umplând pagina cu moarte;
ameţită de culoare
le cred flăcări mici din soare.

De milă că-i toamnă-afară
visez că la primăvară
le voi prinde-n crengi cu bolduri
să ascundă două scorburi.
(1988)

Înlănţuiri

Am scris scrisori trecătoare
pe frunze de toamnă
cu ultimele raze de soare
culese din crizanteme.
Le-am dat vântului
înlănţuite-n vârtejuri
şi le-am pierdut undeva,
mai jos, în uitare.
Poate le-ai văzut trecând,
zbor foşnit printre aripi,
poate le-ai pierdut cândva
sub zăpezi de uitare.
Ultima scrisoare
am scris-o pe sufletul meu
înlănţuit în vârtejuri
şi-am dat-o păsărilor.
Poate aveai un dor neîmplinit
în care s-o ascunzi de tine.
(1989)

Cântec

Printre ramuri de gând
caut o clipă adâncă şi înaltă
ca o cărare albastră de stele.
Şi o găsesc într-un cântec...
(1988)