A fost odată…

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Când, cea din urmă oară, fetiţa cea cuminte,
Cu cozile-mpletite şi, încâlcită-n gene,
Suflarea liniştită trimisă de Moş Ene,
Luptând din greu cu somnul în seara de Ajun
Îl aştepta sfioasă, din nou, pe Moş Crăciun.

Împodobise bradul, ştia o poezie
Şi-şi amintea, cu teamă, greşeli numai vreo mie,
Ştia c-au fost mărunte şi că are s-o ierte
Moşul bătrân, şi-acuma, şi nu are s-o certe.

Clipeau lumini în brad, clipea şi ea cu pleoape moi,
S-a-mpotrivit cât a putut, dar somnul a învins apoi
Şi-a dus-o în păduri de-argint ce străluceau în noapte
Sub raza lunii picurând pe ramuri diamante.

Lumina lunii când crescuse? Intrase pe fereastră
Sau din pădurea de argint vreo pasăre măiastră
Cu penele ca flăcări reci i-acoperise faţa
Şi o durea lumina lor? Era doar dimineaţa…

Prin casa mirosind a brad, a prăjituri, a portocale
Se abătuse Moş Crăciun, numai puţin, din cale,
Erau dovadă jucării, bomboane şi-o hăinuţă
Şi lacrima că l-a pierdut ce strălucea micuţă,
Ţinută în cârlig de gene, în inimă păstrată…
Din ea s-a scris încă un basm despre ce-“A fost odată…”

Mulţi ani s-au dus... nici nu-mi aduc aminte
Din vechea poezie decât vreo cinci cuvinte
Dar într-un colţ de suflet e-o lacrimă în care
Un basm pictat cu lună trăieşte-n continuare…
(2010)