Împărăţia

"The Kingdom" de Andrei Timofte (traducere)

Departe, peste mări şi ţări s-a ridicat,
întinsă şi semeaţă, o împărăţie,
unde sălăşluiau cu fală şi mândrie
doar cei ce-aveau sorginte la palat,

un loc în care bogăţii se înmulţeau
ca-n basm, cum n-a fost niciodată,
un loc fără tristeţe, lacrimă ori pată,
în care prinţi veneau pe lume şi creşteau.

O copiliţă dulce cu un zâmbet mare,
sosind la porţi într-o rochiţă stacojie,
mirată, taina locului ar fi voit s-o ştie,
şi taina lumii-ntregi, din zare până-n zare.

Nu bănuia ce jertfe şi nici câte strădanii
această lume-i cere ca să-i facă parte.
Ea învăţase tot ce-i scris în carte,
dar cum sfărâmi zăgazuri i-or arăta doar anii.

Şi a răzbit în viaţă cum nu mulţi au răzbit.
A prins un vis în braţe şi-a fost pe totdeauna.
Nu i s-au descâlcit cărările întruna
ca-n ziua când la porţi un tânăr a sosit,

un cavaler, pe umeri purtând armuri de fier,
încrezator, puternic şi mândru, cu virtute.
"Un nou venit, acesta... E-aicea ca s-ajute,
dar ne pândesc primejdii... e-un aspru caracter."

Tânăr, şi plin de viaţă, şi nevinovat -
aşa şi-l amintea din fragedă pruncie.
Cine pe lume-ar fi putut să ştie
ce căi spre viitor destinul le-a creat?

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu. Doar că m-am rătăcit.
Am fost chemat la curte şi-ar fi trebuit
ca pân-acum să fi ajuns deja.

Dar te salut, domniţă... chiar şi-aşa."

Trecut-au zile, săptămâni şi luni
făr-un cuvânt, fără să se zărească.
Împărăţia continua să crească.
Vremea purta când soare, când furtuni.

Apoi l-a întâlnit din întâmplare.
Precum un leu în cuşcă alerga pierdut,
pe faţă i se desenase-un strigăt mut,
plin de mânie, teamă, disperare.

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu! Sunt, doar, un cavaler! "
şi se-arăta neînfricat, cu inima de fier.
Ea, dincolo de mască, sufletu-i iscodea.

"Să nu mă minţi... pe mine, din toţi din viaţa ta!
Pari dârz şi fără teamă, cu inima de stei,
dar eşti copilul de-altădat' în ochii mei...
Aşa că zi-mi ce ai pe suflet şi poate-oi ajuta..."

"De fapt..." şi-apoi povestea se rostogolea...

Ea l-a privit c-un zâmbet agăţat de gene.
"Îmi pare că te temi să te arunci în joc 
şi să-ţi câştigi dreptatea şi dramul de noroc,
sau poate că îţi e lehamite ori lene...
Să crezi în tine şi-n izbânda ta, curtene!"

El sfatul i-a urmat şi, cu mirare,
şi-a regăsit cărarea împlinindu-şi soarta
şi, întregindu-se pe sine, a descuiat şi poarta
spre libertatea inimii şi-a minţii către zare.

Într-altă zi, după ce un oştean
de stirpe îndoielnică trecuse prin grădină,
sfioasă, ruşinată şi în ochi cu vină,
domniţa tresări zărindu-l pe curtean.

"Ţi-e sufletul deschisă carte-n faţa mea.
Încerci să fii puternică, şi sinceră, şi dreaptă,
dar văd copilul de-altădat' cum, speriat, aşteaptă 
o mână de-ajutor. Mi-i spune jalea ta?"

"Să vezi..." şi-apoi povestea se rostogolea...

"Domniţă, nu ai minte..." îi zice el cu frică
de-a nu-i stârni mânia cu vorbele-i tăioase,
"Ţi-am scris cândva poeme cu rime-armonioase...
Mai mult de-atât, eu nu mai spun nimică..."

Secrete-ncredinţate şi griji împărtăşite
când nenorocul i-a adunat la sfat,
cum piatră peste piatră ridică un palat,
au zămislit o prietenie din cele neclintite.

Îngemănate minţi şi suflete pereche,
calea împărăţia le-o adună, le-o desparte,
Ei tot copiii de-altădat' sunt şi, din toate,
sub vremuri i-a păzit o prietenie veche.
(tradusă în 2017)