Lănţişorul de argint

Soarele cerne printre nori viorii
umbre prelungi pe-alei triste, pustii,
vântul alintă, frunze şoptesc,
de neînţeles, un secret nelumesc.

Ea păşeşte alene printre umbrele dese,
vântul prin plete tandru-i se ţese,
în privire-i sticleşte o urmă de teamă,
dar iubirea-i ispita ce-o leagă şi-o cheamă.

În noaptea adâncă, cu surâsul pe gură,
cu ochii arzători, cu vorbe ce fură
suflarea oricui le-ascultă, le soarbe,
mângâieri pricepute şi dorinţe vii, oarbe,

el o aşteaptă ca pe stropul de ploaie,
însetat de lumina din cosiţa-i bălaie,
de căldura din trupu-i mlădiu şi subţire,
de inima ei, dar nu de iubire.

O cuprinde în braţe, o sărută aprins
pe buze, pe pleoape, pe-obrazul încins.
Ea îşi răsfiră degete blânde
prin părul lui negru, deodată flămânde.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage fulgerat. Cu un nor
în privire care-acuză şi arde
o împinge cu ură. Ea ţipă şi cade.

El se întoarce şi pleacă. Ea-l cheamă
cu glasul firav şi cuprinsă de teamă.
Îl întreabă de ce, îl imploră să stea.
El se opreşte cu spinarea la ea.

"Fată nebună, nu chema ce nu ştii
când umbli prin noapte pe-alei triste, pustii.
În noapte se-ascund fioroase secrete.
Mă mână spre tine nu iubire, ci sete.

Azi te-a salvat lănţişorul de-argint,
dar când mai tânjeşti sărutări şi alint
mă caută iar printre umbrele nopţii
de vrei să încerci cărările sorţii."

Apoi o priveşte. Pe obraz o arsură
se închide-n secunde, iar, prin zâmbet, în gură
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
"Mi-e sete de tine, mi-e sete şi jind."

Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.

Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.

Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.

Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.

Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.

Adoarme.Visează... pentru a câta oară?...
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă

şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.

Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.

Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:

"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept rătăcind şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
şi în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,

trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână

şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptu-nserării pe-alei triste, pustii.

Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."

Odaia-i inundată de soare, de lumină.
Zarea se-aprinde albastră şi senină.
Fata se scoală dintre perne cu lene,
cu visul rămas în cârlige de gene.

Se ridică din pat, din cearşafuri boţite,
surâzând amintindu-şi de-ale nopţii ispite.
Fiori de-ncântare şi, poate, de spaimă
o scutură lung. În şoaptă îngaimă:

"Mi te-ai ascuns în suflet, tu, cel venit din umbră,
tu, creatură-a nopţii, temută şi lugubră.
Nu-mi eşti stăpân pe vise, îmi eşti cu mult mai mult,
căci trează, ziua-ntreagă, glasul mereu ţi-ascult.

Nu-i timp de dimineaţă până la înserare
să nu-mi răsune-n gând cuvintele pe care
mi le-ai rostit aievea sau mi le-ai spus în vis.
De-aceea mi se pare greu tare de decis

de să-ţi urmez chemarea sau să m-ascund departe
de tine... Şi de mine... De tot ce-aduce moarte."
Oftează şi îşi cere, nici ea nu ştie bine:
o ţâră de putere, dorinţa să-şi aline...

În noaptea dinainte vampirul a plecat
să-şi ostoiască setea în alt cotlon uitat
de stelele speranţei, de razele de lună
şi a lăsat în urmă durere şi furtună.

Apoi, cu două ceasuri de întuneric des
rămase până când lumini firave ţes
pe geana vie-a zării o poartă pentru soare,
cel ce aprinde rugul şi poate să-l omoare,

în adăpostul lui, o peşteră adâncă
în care se coboară pe scări săpate-n stâncă,
s-a-nchis şi, aşteptând ca moartea să-l cuprindă,
gându-i neobosit spre fata lui colindă.

Nu înţelege cum dintre atâţia oameni
ce se-nmulţesc ca grâul când pe câmpie-l sameni,
lui, fata asta i s-a cuibărit în minte,
iar inima-i tânjeşte cu tandre simţăminte.

Îşi tot repetă că doar setea-l urmăreşte,
dar ştie că de sete oricine-l potoleşte.
Îşi spune că nu-i pasă de ea şi-are s-o sece,
dar o durere-n piept e-aproape să-l înece.

La răsărit, subit, îl prinde-n braţe moartea
şi, ca o mamă blândă, parcă îi ţine partea
şi îi adoarme dorul, durerea i-o sfârşeşte,
doar ca să îi revină când soarele descreşte.

Şi iarăşi paşii-l duc, mai mult fără de voie,
către grădina fetei. Îi pare anevoie
orice desferecare din stăpânirea ei.
El îşi înalţă ruga către uitaţii zei

să i-o aducă iar pe-aleile pustii
şi, chiar de n-o rămâne până în zori de zi,
să îşi petreac-un ceas alăturea de ea
fiindcă-n noaptea neagră e singura lui stea.

Când soarele se scurge spre margine de cer
şi umbrele se-adună prin colţuri a mister
fata îşi simte inima zbătându-se nebună.
Neliniştea îi creşte ca marea în furtună.

S-a străduit atât să uite de vampir,
căci îşi dorea iubire şi, nu ca un potir,
chiar purtător de viaţă, să fie folosită,
dar n-a găsit putere să scape de ispită.

Îşi atârnă la gât lănţişorul de-argint
şi aleargă-n grădină prin tăcut labirint
unde el o aşteaptă c-o sete străină,
cuibărită în inima-i apăsată de vină.

"Mi-e sete de tine! Mi-e sete şi jind!",
iar în glasu-i se-aude tristeţea vibrând.
"Nu setea de sânge mă arde şi doare,
ci o sete străină. Nu-i găsesc alinare...

Atât de uşor mi-ar fi să îţi smulg
lănţişorul de-argint şi apoi, ca pe-un fulg,
să te duc în sălaşul din pântec de stâncă,
să te leg în odaia cea mai adâncă,

să te muşc fără milă, să te beau când mi-e sete,
să nu-mi pese de lacrimi şi să nu am regrete."
"Şi ce te opreşte?" "Nu ştiu, dar mă strânge
un cerc ca de foc şi inima-mi plânge

când mintea-mi flămândă imaginea-ţi ţese:
izvor de plăcere şi delicatese."
"Atunci de ce chemi aşa dulce în vis,
când ce-mi curge-n vene îţi e interzis?"

"M-atrage făptura-ţi mereu graţioasă.
Inima-mi mută cu tine-i acasă.
Şi nu înţeleg de ce am simţăminte,
căci n-am mai avut sau şterse-s din minte."

Ea îi surâde blând ca şi cum ar pricepe.
Se-apropie de el şi, tot zâmbind, începe
să îi sărute pleoape, obrajii şi pe gură
îi las-o sărutare ca o suflare pură.

El stă încremenit de-atâta îndrăzneală
ori poate că se teme că, iarăşi, vreo sfială
are să o oprească, sau teama să o prindă,
şi-are să rupă vraja ce pare să-i cuprindă.

Ea râde. "Ce-ai păţit? Aseară mi-ai încins
şi inima, şi trupul. Sărutul tău aprins
m-a urmărit ca pe o pradă în adânc de vise
şi mi-a iscat trăiri ce cred că nu-s permise.

Haide, arată-mi odaia în piatră săpată,
dar nu mă lega şi-am să vin şi-altădată!"
"Fată nebună, oare tu nu ai teamă?"
"Nu, când iubirea spre tine mă cheamă..."

"E departe sălaşul din stâncă în care
mă ascunde pământul de oameni, de soare.
Cuprinde-mă-n braţe şi-n zbor te-oi purta!"
iar ea îl cuprinde şi zboară aşa,

între grădini şi stele, între pământ şi cer,
doar ei şi vântul moale, şi-o umbră de mister.
Şi trec peste păduri, şi se opresc pe creste
de unde niciodată n-ajunge nicio veste.

Intrarea în grotă-i străjuită de-o piatră
pe care vampirul o urneşte îndată.
El întinde o mână şi dânsa i-o prinde.
Curajul ei blând înc-o dată-l surprinde.

Coboară-mpreună pe scara cioplită
în casa din munte, atent tăinuită.
O torţă străpunge-o perdea de catran.
Dantele de calcar pe pereţi, pe tavan

se-arată privirii. Ea le-admiră desenul
De-atâta încântare i se-aprinde tot tenul.
El îi cuprinde faţa în palmele lui reci.
"Nu ştii cât aş vrea nicicând să nu pleci!

Rămâi aici cu mine! Nu te întoarce-acasă!"
"Ba ca să plec, te rog, pe mine tu mă lasă!
Îmi trebuie soare, îmi trebuie viaţă
apusul în flăcări, şi-adieri dimineaţă... "

Apoi îşi desface de la gât lănţişorul
şi-l sărută pe buze, pecete din dorul
ce-o mistuie-n vise în noaptea cea lungă
şi liniştea minţii apoi i-o alungă.

El îi răspunde c-o patimă ce arde
şi nu le-ar ajunge ani miliarde
să stingă tot focul. S-ar stinge doar ei
când nici din pârjol n-ar rămâne scântei.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage, în privire cu dor.
"Nu încă..." De ce?" "Fiindcă-i târziu..."
"Dar ţi-e sete de mine, de sângele viu..."

"Mi-e sete de tine, dar vreau mult mai mult.
Nu simţi între noi cum creşte tumult
de trăire, de viaţă, cum soarta ne leagă?"
"Ba da. Fără tine parcă nu sunt întreagă."

"Atunci ai să-mi fii într-o noapte mireasă.
Acuma e timpul să te duc către casă
ca s-ajung înapoi înainte de zori.
Pe drumul de-ntors vrei s-alergi sau să zbori?"

"Să alerg?" îl întreabă ea speriată.
"Eu alerg şi în braţe te ţin, dulce fată."
"Maşina, atunci, e-o invenţie tristă
când vampirii pe lume de veacuri există."

El râde, o-nşfacă şi aleargă în noapte
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

În grădină o lasă pe-o alee pustie
şi scoate din haină cu sfială-o cutie.
"E-un inel cu o piatră de-azuriu hiacint.
Să îl porţi atârnat pe lănţucul de-argint

şi să ştii că te-aştept mâine noapte... Mereu...
Până când ai să vrei ca din tu şi din eu,
când din cer peste noi numai stele se cern,
să se facă un suflet, unul singur, etern.
(2017)