Treceri

Asfinţit

Pânzele albe sfâşiate de vânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
străvezie pictură ce de mult nu mai miră.

Purtate pe raze strălucind dinspre soare,
spre seară se sting cenuşiu în orbire,
când apa se tulbură-n verde şi are
tiv destrămat în gălbui, irosire...

... în dulcele zării aprins înainte
de moartea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiorii-nserării prin oase se ţes.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul lăsat de soare-n cădere.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, fără vrere.

Când toate au ars jarul nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din flacăra-i dusă,
se scufundă în sine, amintire adâncă
a luminii învinse, de-ntuneric străpunsă.

În urmă rămâne ca după oricare
incendiu veridic, înnegrit şi obscur,
din care-a pierit firul viu de culoare,
peisaj scris cu umbre destrămând din contur.

Şi când ceru-i ca smoala şi iarăşi e noapte,
când nimicul se face stăpân în privire,
printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire.

Răsărit

Printre pânzele negre o lucire în şoapte
seceră bezna cu argint tras în fire,
când ceru-i ca smoala în sfârşitul noapte,
când nimicul e încă stăpân în privire.

Peisaj scris cu umbre, înnegrit şi obscur
rămâne în urmă, spulberat de oricare
incendiu veridic destrămând din contur
în care se naşte firul viu de culoare.

Când toate se-aprind noaptea nu-i gata încă,
ruginiu mai răsuflă din umbra-i apusă,
se scufundă în sine, bezna adâncă,
amintire învinsă, de lumină străpunsă.

Roşiatice dâre, limbi de foc se preling
din jarul iscat de soare-n urcare.
Pânzele rupte de ele se-ating
şi ard violet, fără scrum, cu mirare.

În dulcele zării aprins înainte
de ivirea luminii repetată ades,
trandafiriu ca scânteia şi-aproape fierbinte
când fiori se deşiră ca un palid eres,

se dizolvă, dispar cenuşiu şi orbire,
se tubură-n verde apa cerului şi-are
tiv destrămat în gălbui, irosire
înecată în raze strălucind dinspre soare.

Străvezie pictură ce de mult nu mai miră,
desen nesfârşit ascultând de-un descânt,
pe apa albastră de sus se deşiră,
pânzele albe sfâşiate de vânt.
(2013)

Pictează tablouri cu duzina culorii,
apoi se adună la club autorii...

Ape tulburi, ape repezi

Ape tulburi, ape repezi
peste pietre, peste lespezi,
peste tot ce-ai vrea să lepezi.

Că sunt tulburi - tulburare
inimii atunci când doare
drept pedeapsă la visare.

Că sunt repezi ca să spele
în vâltoare - doruri grele,
în cădere - cer de stele.

Apele care nu iartă
niciun suflet, nicio vatră
vin de dincolo de poartă.

Poarta o frâng în risipă
într-un val şi într-o clipă,
poarta ca semn pe aripă.

Dar pe unde-a fost odată
zid de piatră, azi e poartă
nouă şi nedescuiată.

Unde-a fost poartă, zăvor,
azi e urmă de izvor
pentru lacrimă şi dor.

Unde-au fost apele tulburi,
abia dacă îmi mai murmuri
despre curcubee fluturi.

Unde-au fost apele repezi,
umede-s pietre şi lespezi.
De iubire nu te lepezi.

În senin se întrevede:
semnul de aripă verde
zborului i se încrede.

***

Ape tulburi la mânie
ochii tăi îi iau în silă,
ape repezi îmi sfâşie
inima-n genunchi, umilă.

Ape tulburi în cuvinte
cu ocară, să mă doară,
ape repezi pun în mine
peste pietrele de moară.

Ape tulburi te cuprind,
ape repezi mă sfârşesc.
Ape tulburi sapă rid,
ape repezi l-adâncesc.

Ape tulburi limpezeşti
cu surâs blajin pe gură,
ape repezi mi le-opreşti
în zăgaz de-mpletitură.

Ape tulburi, ape repezi,
împletite-s liniştite.
Curg fântânile pe lespezi,
însetări ni-s potolite.
(2013)

Alte ape curg la fel,
repezi, tulburi, în tabel.

Stele-n cerul gurii

Ieri pe la prânz era încă soare
şi nu se anunţaseră ploi viitoare
sau viituri scurgându-se fâşii din nori.
Ieri pe la prânz încă erau culori.

Azi, după pala de vânt, totul s-a stins:
lumina de cenuşă, ochiul de cer învins.
Am pregătit paltoanele-n cuier
şi-o pălărie cu boruri de mister

sub care să-mi ascund fiorii din privire
când palpitaţii în piept îmi dau de ştire
că toamna îşi dăruie şi ultima suflare
palpabil în palmele cui cere şi cui n-are

nevoie de sfârşitul ei pustiu şi ud.
Paltini se scutură prelung, zălud
şi-ncheagă din ramuri împletite-un palanchin
în care s-ar plimba cu lene, fără chin

melancolia mea şi a oricui se lasă
prins de tristeţe siropoasă.
Doar că melancoliei nu-i place să ne părăsească
pentru plimbări aiurea-n lectica-mpărătească

a toamnei, chiar de-ar fi sculptată-n palisandru.
Melancolia ne cuprinde tandru
şi palid se agaţă de-un palat ,
dar nu din cel de piatră şi adevărat,

ci-n cel din cerul gurii, pe bolta palatină
unde cuvintele se-opresc cu vină
că înainte de rostire vor să strălucească stele
şi se lipesc în constelaţii cu puncte după ele.

Apoi desprinse de pe cer ca stele căzătoare
purtate-n fum de gând, fuioare,
se rânduiesc şi ard încinse în curmeie,
şi, minunându-ne, fac trup pentru idee.
(2013)

Din palanchin coborâtă,
cortina deschide vedere
în pala mirării
spre gândul palpabil,
descins încins de sub pălărie.
Paltoanele sunt de prisos,
nu feresc de palpitaţii,
nici de gustul palid al neaşteptatului,
al neaşteptării.
Palmele transpiră a nerăbdare
pe dantela de palisandru,
arabesc de cuvânt.
Paltinii veşniciei parcă foşnesc,
iar în palat ne-aşteaptă palatina psipsina.

Fiindcă-s om

Am fost lumină fără niciun nor,
am fost iubire aprigă şi dor,
am fost înalt de munte despicând un cer,
am fost visare ce sfidează tot ce-i efemer,
am fost preaplinul fără margini al inimii naive,
am fost nestrămutare de ţeluri şi motive.

Apoi m-am frânt în risipirea întâmplării
şi mi-am pierdut în întuneric nemărginirea zării.

Am fost tăcere, aripă stinsă,
am fost cădere necuprinsă,
am fost argintul înnegrit de lacrimi
şi mi-am secătuit şi ultimele patimi,
am fost pustie de vis şi cer căzut în tină,
mereu cea vinovată, fără vină.

Apoi m-am răzvrătit şi-am devenit cuvânt
şi zbor de gând pe aripa de vânt,
am lustruit argintul în priviri senine,
iar patimile le-am udat cu doruri pline,
visul l-am împărţit în stele vii în noapte,
şi-n ploaia lor mi-am curăţat şi vină, şi păcate.

De ce? Fiindcă-s om şi vremea mi-e prea scurtă
ca să mă irosesc, înfrântă fără luptă...
(2013)

Un vis, o cale, un om

Om cu zare vis...
Între om şi vis cale
în două sensuri.

Cale către vis...
Om se face cărare.
Alţi paşi visează.

Om alege căi.
Balans între zbor şi pas,
sus - vis, jos -griji lest.
(2013)

Lili3d a fost muza. Alături de ea la psi îi găsiţi pe ceilalţi psilunatici.

O rugă

Atâtea griji îmi ţin avântul între zăbrele-nchis!
Le-aş sfâşia de aş şti cum. Pe coama unui vis
m-aş arunca în zbor în viaţa albastră şi senină
şi din tristeţe m-aş desprinde pe raze de lumină.

Iar mâine seară mi-aş dori mai mult ca niciodată
ca bucuria să inunde în valuri lumea toată.
Am pregătit pentru cei dragi bucatele alese,
iar bradul mândru şi înalt, cu ramurile dese

aşteaptă să se învelească-n podoabe şi beteală.
Mirosul lui de codri vechi se-mprăştie cu fală
prin camerele mici, curate, cu iz de sărbătoare.
Pe geamuri, din decor de gheaţă, mi-a răsărit o floare.

Ştiţi, frăţiorii mei mai mici lăsat-au pe pervaz
câte-o scrisoare pentru Moş. Acum stau c-un obraz
lipit de sticla rece-a nopţii şi-aşteaptă să zărească
zburând pe cer, cu reni în faţă, caleaşca-mpărătească

ce îl aduce-n zbor pe cel ce împlineşte vise,
dorinţe-aprinse şi răspunde la cererile scrise.
Am strâns scrisorile târziu, când oboseala dulce
i-a legănat în braţe moi şi i-a pus să se culce.

Le-am desfăcut ca un spion şi le-am citit pe rând.
Le-am cumpărat copiilor, cu dragoste în gând,
tot ce-au dorit, ca mâine seară să fie fericiţi,
că dragi îmi sunt, copii frumoşi şi-atâta de cuminţi!

Mămica mea şi-ar fi dorit un strop de sănătate...
Oricât aş vrea să-i dăruiesc, nu cred că se mai poate.
Dar va avea şi ea sub brad un pacheţel cu fundă
şi sper s-o văd zâmbind puţin, uitând durerea surdă.

Când am sfârşit de pregătit acestea pentru mâine
în portofel nu mai aveam decât bănuţi de pâine...
Şi-ar fi destul, m-aş descurca, şi nu aş fi nici tristă,
nici lacrimi nu mi le-aş ascunde tăcută în batistă,

dar nu de mult l-am cunoscut pe el, băiat frumos,
blând şi atent, cu suflet bun şi-atât de drăgăstos!
Cred că-l iubesc fiindcă gândul îmi zboară către el
şi când muncesc, şi când învăţ... Aşa un gând rebel!

Iar când îl văd inima mea aleargă ca năucă
şi pentr-o clipă şi cuvintele în minte mi se-ncurcă...
Obrajii mi se-aprind bujori. El spune că îi plac,
îi prinde-n palme şi-i sărută, dar nu e niciun leac

fiindcă eu mă fâstâcesc şi uit şi cum mă cheamă.
Dar bucuria mea de mâine umbrită e de teamă
Lui nu i-am cumpărat nimic... N-am mai avut cu ce
şi nici n-aş vrea să-l văd mâhnit, ori să mă judece...

Nu, nu m-ar judeca deloc, doar eu nu pot să-mi iert
că nu mi-am socotit destul bugetul şi mă cert.
Aşa că-l rog pe Moş Crăciun să mă ajute-un pic
şi mie să nu îmi aducă în acest an nimic,

dar să îmi lase sub brăduţ dar pentru dragul meu,
iar eu promit să socotesc la anul leu cu leu,
să nu rămân nicicând cuiva cu vreun bănuţ datoare
şi să nu-i fiu nici inimii... decât o visătoare.
(2013)

Sfadă

Mintea, cu mâinile în şolduri ca o precupeaţă,
se târguieşte cu inima pentru o cale-n viaţă:
"Crezi că ţi-a fost predestinat alesul drum,
scânteia, flacăra, cenuşa şi-mprăştiatul fum?
Că dacă ai oftat prelung şi ţi-ai prelins
mâhnirea prin ochi cu care mă uit în jur şi eu
şi cu exuberanţă şi inconştienţă ai pretins
că-n zare se desface veşnic curcubeu,
dar tu n-ajungi la el fiindcă-ţi pun eu piedici
şi te reţin prea des cu nesfârşite predici,
am să mă dau deoparte din rolul principal?
Nu, draga mea! Dansul acesta-i jucat la un alt bal!
Vezi tu? Îmi eşti subiect, asupra ta îmi desfăşor
funcţia mea cu rol predominant, hotărâtor,
de predicat (cuvânt cu două sensuri,
dar nu cu dus-întors. Acelea-s alte versuri!)
Acţiunea mea-i exactă şi are scop precis,
se bizuie pe fapte concrete, nu pe vis
şi pe emoţii: uite, te-ai înroşit şi-acum te perpeleşti!
Ştii foarte bine că te zbuciumi de câte ori iubeşti
fără să ai măsură şi rezerve (şi-aici - alt înţeles
multiplu. Adună-le pe toate, nu căuta pe-ales!)
Ar trebui să înţelegi că munca mea precede
acţiunea şi izbânda, dar, după cum se vede,
eşti punctul predispus la slăbiciune
din totul nostru împletit, cu rele şi cu bune!"

"Ai terminat prelegerea?" întreabă mai smerită
inima prinsă-n chingi, mereu neostoită.
"Aş vrea ca tu, deşteaptă, să pricepi odată
că visul meu e precursor pentru aleasa-ţi faptă,
că orice gând pe care-l zămisleşti e o preluare,
desigur, chibziută, a unei căi pe care
întâi dorinţa mea îşi caută sălaşul
şi-apoi, cu umilinţă, îţi dărui ţie pasul
ca să-l întinzi pe drum, să cauţi negăsitul.
Atunci când dai de el, eu simt cum răsăritul
mi se revarsă blând cu dulce strălucire
să-mi lumineze tandru credinţa în iubire.
Ştiu că de câte ori aduci o rezolvare
alt negăsit dorinţa îmi cere cu ardoare.
Poţi să mă potoleşti cu predici ca aceasta,
poţi să îmi dai ce cer sau poţi să laşi năpasta
neîmplinirii să mă mistuie o vreme.
Cât eşti aici cu mine eu nu am a mă teme!
Dureri de m-or străpunge, ai să mă coşi 'napoi;
m-or îmbăta iubiri, mă vei trezi apoi;
m-oi avânta prea sus, ai să mă ţii c-o sfoară;
dacă m-oi duce-n hău, tu vino şi coboară
să mă ridici pe creste şi scoate-mă la mal
când dorul meu de ducă m-aruncă-n larg pe val!"

Ar fi loc de concluzii, dar, poate, altădată,
că sfada lor acum nu-i încă terminată...
(2013)

Aceleaşi douăsprezece cuvinte au dus la concluzii diferite pe fiecare dintre duzinarii înscrişi în tabel.

Trec fericirea pe curat

Îmi cânţi pe lacrimă o melodie
făcută din rugină, din aur şi din pui de vânt.
Toamna ţi-e dulce amintire, iară mie
îmi leagănă cu vorba ta tot dorul de pământ.
Atât de greu mi-atârnă dorul în fiecare toamnă ruginie,
că simt cum îmi coboară frunzele prin inima pustie.
Şi ca s-o scap de umbra ce-o prinde şi o leagă
iau de la tine o povaţă şi o urmez întreagă:
împart în două sufletul şi-o jumătate-o ţin
tot timpul fericită-n soare şi fără de pelin,
apoi, când jumătatea nepăzită se umple de alean,
trec fericirea pe curat să treacă înc-un an...
(2013)

psi dialog

Nisip, perle, sare...

Eu să spun încă o dată
ce-am mai zis
sau să mă-mprăştii într-o altă
împletire de mirări, de admirări ? Nu m-am decis…

Poate puţin din fiecare
să încerc
şi-apoi ne-om spirala în continuare
fiiindcă gândul nu se poate-nchide-n cerc
şi nici în scoică, căci acolo creşte
şi-i sparge cochiliei sideful. Sideful chiar de străluceşte,
ne strânge câteodată ca un cleşte.

Apoi scufundători se-avântă şi caută comori
sau noi ne-om scufunda să ne găsim trecutul în adâncuri.
Doar norocoşii ce nimeresc răspuns la ghicitori
încheagă perle din nisipuri.

În schimb la toţi ni se întâmplă
când sarea ni se prinde pe la tâmplă
şi când în jur se face mai pustiu:
ne luminăm într-un târziu.

În ape răsărit-a viaţa nouă.
Ca prunci ne cerem viaţa înotând în ape,
apoi în ape dacă vrem să stăm, în rouă,
ne-alungă crud afară, întâi şi-ntâi aproape.
Pe urmă mai departe cu orice despărţire,
când aşezăm pământ între iubire şi iubire
abatem printre pleoape
potop sărat ca marea. De-atâtea generaţii
ce-şi plâng bunici, părinţi, copiii şi cu fraţii
ni s-au umplut oceane. După potop, în soare,
oceanul s-a uscat. Sunt ocnele de sare?
(2013)

Alma Nahe dialog

Întrebări

Nu ştiu de ce distrugem ce-am ridicat din tină.
Nu ştiu de ce mai ridicăm zidirea. Poate că e de vină
speranţa de mai bine ori visul mai înalt.
Nebunul care strică oare să aibă alt
vis şi vrea să facă un castel mai mare?
Dar vine alt nebun cu doruri de surpare!
Un om e înţelept şi creşte, altul nebun şi scade,
dar omenirea toată ori urcă, ori decade?
Parcă-i puţin mai bine decât când erau şapte
minunile din lume, minuni cu dinţi de lapte.
Când omul a ajuns să înţeleagă stele
şi-ncearcă să găsească un drum până la ele
a învăţat să strice mai mult şi mai temeinic.
E suficient să fie pe lume un nemernic
ca să dispară tot, minunea cea mai mare…
Omul poate alege, dar ştie şi ce, oare?
(2013)

Incandescenţe (IX)

Sărut

Avânt spre cuvânt:
îmbrăţişare tandră,
sărut muşcător...

De-a v-aţi ascunselea

Oamenii ascund.
Şi dezvăluie. Pe rând.
Niciodată tot!

***

Dezvăluie flori,
le îmbracă în culori.
Nicicând pe toate!

***

Ascunse-n pământ
seminţele încolţesc.
Nicicând chiar toate!

***

"Ştiu" înmugurit,
ramuri ating lumina.
Nicicând chiar toate!
(2013)

Alma Nahe dialog

Îmi plac oamenii?

Îmi plac oamenii? Îmi plac oamenii care...
şi-acum aş pune lanţ o seamă de petale, o seamă de lumini.
Aceeaşi oameni au şi nori, şi spini
şi când mă zgârii doare,
când mă umbresc îmi trece orice dor,
ba, uneori, cu greu opresc tăcut izvor
de lacrimi sau zgomotul cascadei de mânie.
Atunci aş vrea să nu-mi mai fie
ori eu să nu le fiu pe-aproape,
dar când privesc lucid şi înapoi de pleoape
şi mă întreb de-mi place ce găsesc,
mă înţeleg, mă iert şi-mi spun c-aşa-i firesc.
De ce-aş avea atunci altă măsură
pentru ce-i dincolo de pleoapă, la o uitătură?
(2013)

Îmi plac oamenii care visează,
care îşi trec visarea prin condei,
care cu inima şi mintea trează
se bucură de frumuseţea ei
şi-o dau în dar: izvor, cascadă
ce se prăvale-n sus în loc să cadă...
Câţiva din cei care-mi sunt dragi,
fac din tabelul psicului sălaş de magi.

Pe treptele nopţii

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu înclini către mâine, eu mai mult către ieri.
Un tren ne desparte, privim prin ferestre
în ochii luminii cuminţi şi terestre
ce vag stă aprinsă în vagoane pustii...
De dincolo de tren tu mai eşti ori mai vii?
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând,
parcă numai trăind, parcă prea rar visând,
trecători fără nume în mulţimea la fel.
Te-am zărit oare-n treacăt sau doar mă înşel?

Cineva îşi pusese într-un colţ trepied.
Măsura prin lentile sentimentele, cred.
Aşa te-am găsit pe-un carton fără viaţă
pe ultima treaptă denumită speranţă.
Dar tremurul inimii n-a ieşit pe hârtie,
trepidaţii, cutremur... amintirea e vie.
Mulţimea foia împinsă de grabă,
fotografu-şi vedea înainte de treabă.
Numai el era treaz, numai el ne zărea.
Ignoram realitatea, apăsarea ei grea.
Trecătorii, nici ei n-aveau ochi pentru noi,
nu priveau înainte, nu priveau înapoi,
ci numai în ei. Către ce? Ei ştiau...
Eu încă mă mir că nu se ciocneau.
Nici noi n-am putut să ne-atingem vreun pic,
eu purtam pardesiu peste frig şi nimic,
tu în trening ţineai ascunsă o fugă...
Nu te-ar fi prins într-un loc nicio rugă.

Pe treptele nopţii trecem stingheri.
Tu mă strigi dinspre mâine, eu te caut în ieri.
Un tren ne desparte în vagoane pustii,
eu plec către sud, tu demult nu mai vii...
Pribegi ne plimbăm din trecut în nicicând.
Am uitat să trăim sau trăim doar în gând,
trecători fără nume, trecători printr-o noapte
ce ne-a fost plină ochi de lumini şi de şoapte...
(2013)

Pe treptele zilei luminate şi vii
cuvintele nu-s niciodată pustii,
iar tremurul inimii se dizolvă în ele
şi-aduc, ziua mare, cerul plin ochi de stele.
Fiecare s-a prins cu un nume la psi în tabel
şi-i distanţă de-un clic ca s-ajungem la el.

A-cu-z vânt

M-avânt în cuvânt,
zvânt cu vânt un avânt
şi cuvânt în vânt.
(2013)

Alma Nahe dialog

Crimă cu premeditare

Când am ucis-o, viaţa i se ţinea-ntr-un fir de aţă
ce parcă n-avea capăt şi îi ziceau speranţă.
De-atâtea ori resuscitată şi pusă pe-aparate,
mă mir că mai trăia, lovită cât se poate.
Învineţită, cu oasele sfărmate, cu trupul plin de semne
se zvârcolea să aibă încă un ceas, pesemne.

Nu ştiu dacă vreodată mi-a fost de folosinţă
şi-acum, privind în urmă, cred, nici de trebuinţă.
Cu ea ne naştem toţi şi o păstrăm o vreme...
De vină-i pentru nesăbuinţa de a nu ne teme,
pentru încrederea-n oricine şi orice se-arată
pe drumul nostru, fără vreo aparentă pată.

Tot vinovată-i şi pentru că nu căutăm atent
pe sub spoieli de aur cocleala evident
întinsă şi ignorăm urâtul şi răul tot din lume,
şi nu ştim că există, că are loc şi nume.
Cât timp ne însoţeşte suntem curaţi şi buni,
dar cât de scump plătim credinţa în minuni!

După ce am ucis-o n-am devenit mai rea.
Eram tot eu cea veche, numai că fără ea,
care să-ntunece în strălucirea-i pură
şi judecata, şi iubirea. N-am pus altă măsură
nici pentru gânduri, nici pentru fapte ori cuvinte.
Eram tot eu cea veche c-un pic mai multă minte.

La fel mă îmbrăcam, tot în surâsul meu
ce-mi aprindea privirea, însă puţin mai greu
fiindcă mă uitam şi-n părţi şi mă uitam şi-n spate,
nu numai înainte spre zarea de departe.
Iar lacrimi pe obraz de-atunci îmi curg mai rar,
pentru dureri adânci şi nicicând în zadar.

Poate că-s azi mai aspră, că mângâi mai puţin,
poate că gustul meu aduce a pelin,
poate că fără ea sufletul nu-mi petrece...
Mobilul crimei săvârşită tăcut, cu sânge rece
a fost, cu siguranţă, legitimă-apărare
în faţa a orice m-a sfâşiat şi doare.

Dacă, din întâmplare, am să fiu judecată,
am să susţin cu probe că sunt nevinovată.
Azi, fără inocenţă, mai blând viaţa îmi curge,
răni mai puţine-mi vindec, mai greu mi se străpunge
armura cu cuţite de faptă ori cuvânt.
Te du, tu, inocenţă, floare uscată-n vânt!
(2013)

Cine şi ce-a ucis, mărturisiri complete
găsiţi la psi-n tabel. Sper judecăţi că-s drepte!

Des-d'uzina de (cuvinte în) desfăşurare

Desculţă, desfac o desprindere
din destinul destrămat,
descumpănit de deşert,
desluşind în desen desişul,
descâlcind, descifrând, descoperind.
În desagă am destul,
deschis mi-e descântul
spre desferecate destinaţii.
Descotorosită de despăduriri
de desecări, de desalinizări,
mi-am descuamat deşteptările
despletite, despodobite,
le-am descris despuiate,
deşi desprimăvărarea deşiră,
deszăpezirea nu descătuşează,
despotmolirea nu despovărează...
Descuiată, destupată, nu desăvârşită
mă desfăt în desfăşurare.
(2013)

Descoperiţi la psi alte duzini desferecate, descântate, desăvârşite.