Calea spre cunoaştere totdeauna trece
prin valea-ntrebărilor şi-a-ndoielilor noastre.
Răspunsul aprinde şi-nşiruie astre
în suflet ţinut în bezna cea rece.
Ades ni se par cumplite şi grele:
piroanele-l leagă în grea neştiinţă.
Sunt temeri mărunte şi spaime rebele:
nimic de aflat, ci numai zăbrele
ce-mprejmuiesc libertatea pentru orice fiinţă.
Când apele-ndoielii în urmă-s rămase
un suflet va creşte şi va deveni
o pasăre pură cu zboruri nu joase
când zorii de zi o vor ademeni.
Aripa-i apare odată cu zorii
pe care-i inspiră, un aer altfel,
preţios şi curat, fiindcă toţi norii
de spaimă-s fugiţi cu noaptea din el.
Într-o intimitate cu grijă păzită,
jurnalul nescris e-ncuiat cu lăcată,
libertatea din zbor înţelegi cum că vine
din decizii luate răspuns la ispită
la un capăt de drum când întinzi, răsfirată,
aripa cea nouă, regăsire de sine.
(2013)
Eu m-am inspirat, am inspirat acel aer altfel din cuvintele ce curg melodioase chiar şi atunci când psi le înşiruie în proză. După ce citiţi originalul vă invit să-i vizitaţi pe toţi cei înscrişi în tabel.
Cu raţiunea celui de-al doilea cuvânt,
RăspundețiȘtergereîmi justific inocenţa întâiului,
apoi le părăsesc şi le las în grija celui de-al treilea.
Nu le las oricum, ci
răstălmăcindu-se unul pe altul între două secunde.
Dacă serile de vară sunt anunţate de greieri,
mă întreb cine-o să le mai anunţe pe cele de iarnă,
acum, când câinii vor fi executaţi la scară largă?
Scările mici sunt pentru oameni!
Păsările îşi iau libertatea din zbor,
noi ne-o luăm dintre gratii...
Dar noi, noi suntem acolo?
Sau doar cuvintele noastre?
Ca o întâmplare într-un ceasornic ruginit şi
fără memorie.
Când între gând şi cuvânt trece o clipă
Ștergeregândul se schimbă-a răzgândire.
Când între gând şi cuvănt e prăpastie-adâncă
minciuna e stăpână peste fire.
Când doar cuvintele ni-s libere,
iar gândul şi fapta ni-s supuse
e strâmbă garanţia din cartea cea subţire?
Dar legea-i pentru aparenţe şi pentru-nfăţişare.
Nu chemi la judecată labirintul dintr-un suflet
şi nici nu-i schimbi morala dinafară.
Tare mă tem că nopţile de iarnă
vor fi lătrate-n continuare
căci, nu pricep de ce, vor unii să omoare
copii în loc de câini. Bolnavi or fi, c-o rană
pe gândire? Cântând - un cor de greieri proşti -
o melodie fără înţeles, mărşluiesc absurde oşti!
E vrajbă în gândire şi sentiment se pare,
RăspundețiȘtergereEu voi uita că-s om şi trăiesc între oameni,
Nu vreau să aleg între trai şi nimicire,
Nu vreau să simt sânge nici de copil,nici de câine,
Nu vreau cianuri şi aur furat,
Mai bine dă-mi ceva de săpat,
Iar de sap un şanţ sau ceva ocrotitor
Iau cu mine iubirea şi de-ar fi ca să mor.
Ies dintr-ale poeziei, un vers m-a-ngândurat!
RăspundețiȘtergereDe ce s-omori? Orice, un om, un câine...nu-i păcat?
Iubim prin comparaţie deja...
acum urâm la fel?
Sunt două coruri,
oştile-şi atâţă, ca să uităm
şi gândul să-l abată.
Eu n-aş uita de cânii ce-au salvat vieţi omeneşti...
Nu vreau!
Va trece timpul,
le va limpezi pe toate,
uitate fi-vor!
Alegeri blânde, oameni!
:) dacă nu ai fi spus că am scris şi eu aceste cuvinte, chiar dacă altfel, nu mi-ar fi trecut prin minte să le compar! :)
RăspundețiȘtergereşi mie mi s-a întâmplat. mi-am recunoscut o poezie tradusă în engleză de Andrei abia la a treia strofă. :)
ȘtergereDragele mele, n-am vrut să vă supăr, nici să intru în vreo polemică.
RăspundețiȘtergereÎn copilărie am locuit la parterul unui bloc, într-un cartier vechi. Aveam doi, trei câini comunitari în zonă aproape tot timpul. Se hrăneau de la gunoi. Nu-mi amintesc să fi avut vreun vecin care să-i hrănească sistematic. Din când în când câte unul dispărea. Auzeam de la copii mai informaţi că veniseră hingherii. Câinii nu mai apăreau. Lucrurile acestea se petreceau fără ca cineva să protesteze, erau fireşti... aşa cred.
Am avut pisici şi am pisici. Le-am iubit. Am avut şi am câini. Nu-s chiar preferaţii mei, dar au fost vreo doi care m-au cucerit.
Am copii. Dragostea pentru ei nu se compară cu nimic. Deci nu iubesc prin comparaţie...
Iar de urât nu urăsc. Nu-mi stă în fire.
Nu m-am temut niciodată de câini. Poate că de aceea nici nu mă atacă pe stradă.
Nu ştiu cum e să umbli astăzi prin Bucureşti. Dacă aş fi încredinţată că ceea ce s-a petrecut e doar o întâmplare nefericită probabil că aş alege blând. Dar discuţiile despre haite de câini care atacă sunt vechi de acum. Cred că lucrurile ar trebui să revină la firescul copilăriei mele. Dacă trebuie să aleg, eu aleg copiii. Nu-i mult de când am scris la o duzină:
Eram ca o sălbăticiune cu memorie ancestrală
care era gata să apere fructul de ură, de cădere, de boală
şi dacă s-ar fi întâmplat să nu-mi stea în putere
m-aş fi împuţinat în lacrimă şi durere.
Sunt zile când mi-e greu, când viaţa mi-o ia înainte,
dar sălbăticiunea din mine e vie şi încă ţine minte:
când ochiul străluceşte salin până se înmoaie şi lutul
îşi apără puiul cu gheara, cu gândul, cu inima şi cu trupul.
Nota 20 pentru anacondeiere, nota 20 pentru pisica din poza! :)
RăspundețiȘtergereMulţumesc!
ȘtergereCunoaşterea impune şi dileme, însă nu întotdeauna găsim soluţiile adecvate... Minunată poezia!
RăspundețiȘtergere