Cui i-ar folosi?...

N-ai fi putut să mă pedepseşti
pentru înşelăciune, furt sau crimă.
N-am minţit decât prin omisiune,
n-am furat altceva decât câte o idee bună
şi, chiar şi atunci, am folosit ghilimelele,
n-am ucis nici vise, nici sentimente cu bună ştiinţă.
Cele care nu mai sunt printre noi
au murit de moarte bună când le-a venit sorocul.

Nu ştiu ce ţi s-a năzărit,
ce iluzie sau ce fată morgană
ţi-a descântat simţurile şi judecata,
de mi-ai trimis inima să facă puşcărie
în locul acela cenuşiu dintre noapte şi zi,
unde nu-s nici stele
şi nici soarele nu se îndură să treacă peste zare.
N-am înţeles acel verdict
înscris în spaţiul îngust
şi, totuşi, atât de cuprinzător al unui haiku:

O supradoză
de iubire ucide
inima... Sau nu.

Eu nu ştiam nici măcar cât ar fi o doză de iubire.
Am întrebat întâi în jur, apoi mai departe,
un australian, o columbiană...
Nimeni n-avea atâta doxă, cred că nici tu,
deşi n-ai fi recunoscut vreodată.

Ţinându-mi inima în palme te-am privit.
Cu sau în aşteptare.
Te uitai peste umăr,
la poarta aceea care se deschidea spre libertate.
Când ai evadat mie mi-au rămas în urmă paşii,
gândul încerca să te prindă; nu încerca...
O clipă mai târziu am prins un tramvai.
Fără s-alerg.
Mi-am amintit că sunt două situaţii
în care nu-i bine să alergi după,
fiindcă totdeauna vine măcar încă unul
sau chiar încă unul în plus.

Îmi ascult inima şi mi-e linişte.
Ritmul ei îmi măsoară dozele, supradozele...
Ştiu că are pe undeva un şurub
din care aş putea să-i ajustez cu fineţe simţirea.
Dar cui i-ar folosi?...
(2013)

Doza de duzină se ia din tabel de la psi, ca la fiecare sfârşit de săptămână.