duminică, 16 iunie 2013

Minuni (din vorbă cu Alma Nahe)

O ridicare de sprâncene îţi ţine răspunsul, misterul.
Ecoul nu se vinde, se dă ca efemerul
muşeţel, leac pentru toate…
Ecoul e-aşa mare că surpă stânci şi schimbă
forme de relief când între frunţi se plimbă.

Din vers ascuns în câmp cu iederă ce ţese
cuib de idee în ploaia cu noroc,
cresc nestemate pentru suflete alese
iar ofilirile-s târzii sau nu-s deloc.

Fiindcă ţi-e mintea cu salturi mortale
la paralele mereu inegale.
Când crezi că bara de sus o cuprinde
i-apare una deasupra şi-o prinde.
Apoi se învârte între cuvinte,
gigantica doar într-un deget şi minte,
şi hohot de râs
sau de plâns.
Te pune pe gânduri cu o paranteză
în care include o ipoteză
din care dezvoltă în subcoştient
surprindere prinsă-n cuvânt înţelept.

Prea tu să fii! aşa, cu nestatornicie…
schimbare de idee, cascadă în cuvânt,
adâcă răzgândire pe litere să-ţi fie
prea tu, prin desfrunziri de vorbe fermentând pământ.

Toate ţi-s ghicitori, iar ghicitorul
cată nu în stele viitorul,
ci trecutul şi-l petrece în oglindă
şi ghiceşte gândul cum vrea el să-l prindă:

Carul mare, rotindu-şi stelele peste oraş,
a spart câteva ferestre.
Deşi era noapte, pe-acolo se făcu făgaş
pentru lumină, în odăile terestre,
căci stelele erau puse nu sub lupă, ci sub telescop.
În odăi, poate erau oameni. Spun poate
pentru că prin cele mai multe ferestre ieşeau afară sforăieli
asortate cu scuipatul seminţelor în metrou
S-a auzit totusi şi un zvon de şoapte
sărac în decibeli
prin care somnambulii visători îşi descojeau gândul din ou.

Strălucitoare pânză paianjenul îşi ţese,
(fiindcă a ales un colţ pe lângă felinar)
fragilă şi elastică cu firele alese
şi împletite strâns, dar fără vreun hotar.
Căci margini i se pierd în umbrele cărunte
unde se prind pe chipuri, în inimi şi în minţi.
Paianjenul tot ţese cât să acopere un munte
cât să străbată mări în suflete cuminţi,
 iar firele lui poartă lumina cea firavă
a felinarului şi-o înmulţesc.
De-aceea când priveşti în întuneric, în tăcerea gravă
surâsuri le ghiceşti că înfloresc.

(2013)

2 comentarii :

  1. Când privesc în cele ce mă-mprăştii,
    mă-ngrozesc, mă-ntreb:unde sunt toată?
    Aici în lumea asta mminunată şi-nşirată,
    sau sunt acolo, dincolo de prag, doar spusă,
    ce-aşteaptă o ureche potrivită s-o auză?

    Misterul şi minunile sunt date pe sub pleoapă,
    că doar aşa ecoul se adapă, dintr-un frumos,din lacrimă.

    Mintea, jongleurul bunelor cu rele,
    ce te pleznesc, de-ţi chemi şi alte păsări,
    de pe rămurele...ea-i marea ghicitoare,
    ea-i ghiocul,
    în care ăst parşiv, de-i spunem noi, norocul
    i-opac...şi un indiferent.

    Te uiţi la stele şi te sui în "care",
    te-nhami apoi şi roib, aduni din soare
    arzânda patimă, ce-atinge şi-om şi rege,
    iubirea pânzei ce mereu se ţese,
    culori când suave, când scăldate în melancolii...
    ne scoatem universul toţi din...pălării.
    Şi ştii că Alma Nahe cum am devenit,
    din bălării eu aş fi vrut să se fi iţit...
    da' las aşa, în eleganţă şi magie,
    ce-am scris aici, numai fiindcă tu ai vrut să fie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De unde te-ai iţit şi unde te împrăştii
      şi cum te-ai dezvelit de dinapoia măştii
      nu ştiu, dar mie-mi pare bine
      că ni-s alături pânzele şi vântul ni le ţine
      mai mult întinse. Iar ţie, cea cu salturi la trapez,
      cu scufundări adânci într-al ideii miez,
      cu gândul în spirală şi foc de artificii,
      cu versul nesupus şi plin de contradicţii
      îţi spun că pălăria ţi-e plină de magie
      iar eu, copil, în ochi cu nostalgie,
      aştept să văd ce iese din joben şi zboară
      când sufli peste pumn şi îl deschizi afară.

      Ștergere