duminică, 2 noiembrie 2014

Dor cuminte

Am lăsat timpul să domolească furtuna,
am lăsat liniştea să cadă pe timp,
am lăsat noaptea să-şi adauge luna,
am lăsat răsăritul să se spele pe chip.

N-am înţeles şi-am cătat adevărul,
nu l-am găsit şi-am uitat să-nţeleg.
Nici n-am nevoie să muşc iarăşi din mărul
ispitei spre-a şti. Vreau mărul întreg.

N-am judecat şi am dat ce-am cerut
când să nu fiu judecată pretind.
Când în mister te-ai cuprins şi-ai tăcut
mi-am amintit de tăcere cu jind.

Căci şi pe mine tăcerea mă-mbie
în adăpostul ei cald şi pufos.
Priviri se opresc pe acea cochilie
în care nimic niciodată n-a ros.

Mi-s nopţile blânde, cuvinte nu-mi pleacă,
ci mi se-adună cum ştiai înainte.
Inima timpul îl bate, nu-i seacă,
tu îmi lipseşti, dar doru-i cuminte...
(2014)

2 comentarii :

  1. Mărul întreg, cu-ntregul adevăr
    păstrat intact în gaura de vierme,
    unde dac-ai ajuns, ai şi uitat
    şi neatins rămâi, în lumea veche.
    :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu mă ascund în găuri de vierme
      şi neatingerea îmi este străină.
      Numai iertarea cea blândă mai cerne
      ce-i doar întâmplare de ce poartă vină.

      Ștergere