În ele amintirile stau puse cu grijă la păstrare
şi-atâta praf se-adună peste ele şi le-ascunde
că uneori abia de mai ghiceşti ce ai păstrat şi unde...
Nici nu-i nevoie să le arzi, că singure dispar.
Când nu mai sunt le uiţi de tot şi, poate, nici măcar
nu ştii că a rămas un gol, dar simţi un dor adânc
de nu ştiu ce, de nu ştiu cum, de stele care plâng.
Tu stai pe raftul nu ştiu cui, la fel, deschisă carte,
şi îţi dezvălui ca pe-un dar, din litere, pe toate.
De le-o citi, de le-o-nţelege, de le-o pătrunde până-n miez
e un noroc, iar dacă-şi face încă o dată crez
din scrumul scuturat din tine, cu litera arzândă,
şi-l ţine-n palme şi nu-l pierde o singură secundă,
atunci asfaltul de sub tălpi nu-l duce mai departe,
ci-l prinde lângă raftul tău, neprăfuită carte.
(2013)
psi dialog
reiau exact acelaşi comentariu pe care ţi l-am lăsat la mine:
RăspundețiȘtergerepe raftul meu de astăzi pus-am doruri
şi gene lungi tivesc culoarea din obraji
când darul tău mi se coboară peste tâmple
şi recunosc: îmi sunt atât de dragi
cuvintele ce vin în stoluri
şi-aşteaptă ziua să se-ntâmple
că eşti…
că-mi eşti.
... mă înclin ţie om bun şi mulţumesc!
eu mulţumesc pentru răbdare
Ștergereşi pentru aşteptare,
pentru că-mi eşti alături pe pervaz mereu,
pentru că-n gândul tău cel bun e loc pentru cuvântul meu.
şi mă înclin şi-ţi spun că praful nu-l las să se aşeze
pe cartea ta nici când numai tăcerile mi-s treze.