Condamnat

N-a ştiut unde paşii l-au dus
în noaptea aceea de grea tulburare.
Întâi a urlat, apoi, amorţit şi redus
la un bob de-ntuneric din bezna cea mare,

a căzut lâng-un perete printre alte gunoaie.
Au urmat cenuşii, zile şi nopţi între ziduri închise
şi între gratii de fier care nu se îndoaie.
Trăieşte pierdut, fără gânduri, amintirile-s stinse…

Un chip cu privirile fixe-l trezeşte în miezul de noapte,
îl scutură groaza, pe frunte sudori curg fierbinţi.
Înjură, îşi scutură capul, alungă coşmarul departe
şi rar, mult prea rar, deapănă gânduri cuminţi.

Atunci şi-aminteşte iubirea din timp străveziu.
Fiorul ei abia-l mai înţelege...
Parcă-i din altă viaţă, trăită după altă lege
şi-oricum, de acum e mult prea târziu.
(2013)

dialog cu Mitzaa Biciclista, continuarea la Vero