Noi cerem, frământăm, dospim

Noi cerem aur şi primim pământ.
Şi nu-i nimic, fiindcă aşa şi trebuie să fie,
căci lutul se frământă ca orişice cuvânt
iar fruntea nu se murdăreşte, ci străluceşte vie.

Truda-i aceeaşi şi frământând iubirea.
Noi vrem mereu şi se întâmplă doar pentru o viaţă...
Dacă avem noroc şi dacă devenirea
e-un pic mai mult decât o lumânare-n ceaţă.

Dacă nu întâlnim deplinul în iubire
speranţe curcubeu ni se desfac prin nori
de câte ori relaţii înnoadă alte fire
din care ţesem zări în sincere culori.

Oamenii stau de le permite timpul
care frământă tot şi tot el le dospeşte.
Piroanele neîntâmplării, când se scurtează firul,
ni-s date tuturor, le împărţim frăţeşte.

Ne frământăm aluatul, aluatul suntem noi.
Alegem ce, de ce şi cum în fiecare clipă.
Dospim din gânduri vorbe şi fapte din nevoi,
punem la copt un soare, o furtună, o aripă.
(2013)

Au frământat cuvintele şi lutul lor cel tare
şi le-au dospit în formă de suflet pentru frunte.
Citindu-i, înc-o dată mă umplu de mirare
că o duzină de vorbe cuprinde-atât de multe
în clubul psi.