Te laşi pe mâini străine

Te laşi pe mâini străine, te laşi şi nu te temi
de dorul lor cel aprig atunci când nu le chemi.
Mâinile te cuprind, te mângâie, te dor,
îţi fură de pe buze un zâmbet, şi un nor
îl risipesc pe frunte, şi îţi răsar în ochi
noi constelaţii şi-ţi descântă de deochi.

Te laşi pe mâini străine şi ele îţi zdrobesc
liniştea, visul, zborul şi pasul pământesc,
te leagă de aripi cu pietrele de moară.
Numai vederea lor începe să te doară.

Te laşi pe mâini străine ca lutul pus pe roată.
Olarul îl frământă şi-i schimbă forma toată
în ce îi place lui şi-i trebuie ori nu.
Apoi vinde la piaţă ce-ai spus sau ai fost tu.

Sunt mâini care le pot pe amândouă.
Cheamă întâi, pe urmă prind şi scurg de rouă
un zbor şi-apoi te lasă în cădere grea şi de aşa de sus
că nu te mai opreşti decât la pol opus.
Atunci îţi spui că ai avut noroc,
puteai să te opreşti pe la mijloc
şi să rămâi înfipt într-o durere, în pământ.
Aşa, te prinzi din nou mai trainic de-un cuvânt
sau de o piatră care, spre mirarea ta,
din locul ei se duce, rostogolire grea
cu huiet şi cu scrâşnet de nisipuri,
nisipuri mişcătoare cu diferite chipuri...

Te-ai mai lăsa o dată pe nişte mâini străine,
dar ţi-au rămas din timp secunde prea puţine
ca să le pierzi uşor şi-atunci te faci că eşti
aşa cum vor să fii şi nu te risipeşti.
Te înfiripi din lut ca pasăre în zbor
şi, poate, câteodată înveţi să fii ulcior
în care numai apa cea rece de izvor
are umbrit culcuş şi vindecă de dor.
(2013)