Poveste cu zar

A fost odată
ca niciodată,
(spun cu mirare)
o întâmplare
adevărată
şi minunată:
ochii cu soare,
inima mare,
în aşteptare.
Poveste veche,
fără pereche,
se scrie iară
ca prima oară.

O întrebare
stă să răsară
atât de clară,
atât de rară,
şi, totuşi, mare
înceţoşare
face s-apară.

Zi-mi în ce se ţine
clipa care vine,
spune-mi despre mâine,
despre vise pline,
despre nopţi cu lună
şi cu multe stele.
Să-mi ghiceşti în ele!

Eu şi-aş spune ţie
cuvinte o mie,
să îţi dea speranţă,
să te ţin-o viaţă
fără mătrăgună,
dar ar fi minciună,
că nu ştiu nici eu
nici sorocul meu,
nici norocul tău.
Ştiu numai să-ţi spun
atât cât adun:

Fără dor
e mai uşor…
că tristeţe
(de pe feţe)
pleacă, vine
şi cu mine
nu rămâne,
iar din suflet
(cu răsunet)
se ascunde
nu ştiu unde,
poate-o clipă
cu aripă,
poate-o vreme,
să nu cheme.

Şi de leac
rămas din veac
ţi-am adus
mai de sus
bob de rouă,
apă nouă,
apă pură,
cu măsură
şi noroi
să o îndoi.
Decantez ce duc la gură
şi aleg ce spun 'napoi.
De n-ajunge,
tot împunge
câte-un spin
crescut în tină,
câte-o vină
din venin.

Vreau să-ţi îndulcesc
visul tineresc,
dar zahăr - mai rar,
când nu mi-e amar
destinul avar,
împrejur găsesc
şi ţi-l dăruiesc,
iubiri să îţi furi,
ielele de nuri,
poate, de gâlceavă...
Şi-ai să ceri zăbavă
un bob să-ţi rămână
în fuior de lână,
al lunii-hoinar,
să ţi-l faci cuibar
când îţi e prea jar.

Iar ultimul zar
(de ce? - n-am habar)
e tocit de tot
şi muchii dispar.
Atunci nu mai pot
rotiri să-i opresc,
îl rostogolesc
şi din plânsul lui,
plânsul nimănui,
plânsul timpului,
apele se cresc
şi pietre cioplesc.
(2012-2013)

psi dialog