Infinit

Atât de mărunt, atât de fără importanţă
e omul pentru Universul infinit,
Şi, totuşi, o viaţă de om e mai mult decât viaţă.
Gândul rămâne când viaţa ia sfârşit.

Primul cerc e o picătură în cădere.
Luciul apei tremură în apropiere
şi ridică val după val, cerc după cerc.
Când nu le mai zăresc, oricât încerc
nu înseamnă că au dispărut de tot,
ci că au ajuns unde nu mai pot
fi zărite şi se fac unde-zări.
Aşa cercul creşte în depărtări.

Infinitul începe la vârful degetului întins spre zare.
Veşnicia e cealaltă zare, abstractă.
Dacă păşesc un gând mai departe, cu înfrigurare,
ating infinitul şi-mi pare că secunda s-a oprit, mirată.

Mi-o fac podea fără margini pe care păşesc:
nu se ştie când vin, nu se ştie de plec.
Paşii se-aşază… E semn că trăiesc.
Luna e dorul ce îndeamnă să-mi trec
hotarele mele peste fereastră,
pe cărări nesfârşite de piatră albastră.

Infinitul se leagă din Lună şi stele
şi din praful şi pulberea risipite-ntre ele.
În câtă veşnicie îmi stă împrejur,
şi eu sunt tot pulbere şi îmi caut contur.
Pentru că gândul e ca praful din miezul fierbinte.
Dintr-un grăunte se înfiripă minte,
iar mintea de om e cărare, e lume, e tot ce a fost,
e tot ce va fi şi îşi caută rost.

Nu cerem omului să fie Univers, că e oricum,
dar Universului îi batem îndesat în uşă,
să ne cuprindă gândul printre stele ca un fum
şi să ne ţină minte. Înainte să ne trecem în cenuşă.
(2012-2013)

dor, Dia na, psi, almanahe dialog