Rostu(i)ri

Ţi-am fost:
peretele pe care te sprijini sau pe care laşi lacrimi să curgă
fără să vezi că-n el lasă urmă orice cuvânt, orice rugă.

Îţi sunt:
peretele despre care nu crezi că ar putea vreodată să se frângă;
la umbra lui răcoroasă durerile par să se strângă.

Iar tu:
nu înţelegi că le înghite şi lutul din miez se înmoaie
când vezi că pe-afară-i la fel, nu crapă şi nu se îndoaie.

Şi iar:
e-atât de uşor să-ţi reverşi preaplinul pe zidul cel dur
când zidul ar vrea o pripoană şi el să nu se mai simtă-aşa singur,
cu toate cuvintele lumii, cu lacrimi, dureri, supărări
scrise cu dalta în el, şubreziri petrecute-n tăceri…

Voi fi:
peretele plin de urme, de pete,
de răni tencuite, de uitate regrete,
cât ai să ai nevoie de-un reazem pentru ezitări,
de-o dungă să te ţii când cauţi alte zări.

Voi fi:
tăcere fiindcă n-ai ştiut să mă asculţi
(pereţii nu vorbesc, sunt totdeauna muţi)
şi-n linişte am să îmi cresc pe crăpături liane,
împădurindu-mă cu triluri, scut pentru uragane.

Voi fi:
nimic din ce-ai ştiut şi tot ceea ce-am fost
şi, nu ştiu de ce-ţi spun, eu am avut alt rost...
(2013)

Almanahe dialog