Infinit

Atât de mărunt, atât de fără importanţă
e omul pentru Universul infinit,
Şi, totuşi, o viaţă de om e mai mult decât viaţă.
Gândul rămâne când viaţa ia sfârşit.

Primul cerc e o picătură în cădere.
Luciul apei tremură în apropiere
şi ridică val după val, cerc după cerc.
Când nu le mai zăresc, oricât încerc
nu înseamnă că au dispărut de tot,
ci că au ajuns unde nu mai pot
fi zărite şi se fac unde-zări.
Aşa cercul creşte în depărtări.

Infinitul începe la vârful degetului întins spre zare.
Veşnicia e cealaltă zare, abstractă.
Dacă păşesc un gând mai departe, cu înfrigurare,
ating infinitul şi-mi pare că secunda s-a oprit, mirată.

Mi-o fac podea fără margini pe care păşesc:
nu se ştie când vin, nu se ştie de plec.
Paşii se-aşază… E semn că trăiesc.
Luna e dorul ce îndeamnă să-mi trec
hotarele mele peste fereastră,
pe cărări nesfârşite de piatră albastră.

Infinitul se leagă din Lună şi stele
şi din praful şi pulberea risipite-ntre ele.
În câtă veşnicie îmi stă împrejur,
şi eu sunt tot pulbere şi îmi caut contur.
Pentru că gândul e ca praful din miezul fierbinte.
Dintr-un grăunte se înfiripă minte,
iar mintea de om e cărare, e lume, e tot ce a fost,
e tot ce va fi şi îşi caută rost.

Nu cerem omului să fie Univers, că e oricum,
dar Universului îi batem îndesat în uşă,
să ne cuprindă gândul printre stele ca un fum
şi să ne ţină minte. Înainte să ne trecem în cenuşă.
(2012-2013)

dor, Dia na, psi, almanahe dialog

Plinul

Aş vrea ca plinul din pahar să stea deasupra jumătăţii goale,
Când buza lui la buze-ajunge simţim aroma moale,
bogată şi mustind de viaţă şi de pasiune rară.
Aş vrea să dea şi peste margini, să picure-n afară...

Aşa, mai la vedere, l-ar remarca oricine,
iar pesimiştii s-ar gândi şi ei din când în când la bine.
Surâsuri s-ar rostogoli şi-ar lumina atâtea feţe...
Ar fi în lume cum sunt vara flori proaspete-n fâneţe.

La urmă ne-ar rămâne partea de jos, cea goală:
câteva supărări, tristeţe, dezamăgiri ori boală.
Poate le-am înghiţi amarul mai uşor, fără încrâncenare
fiindcă ştim să albăstrim speranţa peste zare.
(2013)

Călător printre stele

Cărarea către stele e doar un obicei...
E-aşa uşor s-o pierzi: orbire de scântei
din foc de artificii care se-aprind aproape,
de care se prind iute dorinţele mioape,
mult mai uşor decât s-ar arunca spre stele
în depărtări, de ni se pierde lumina de la ele
pe drum, printre ispite şi printre iele dulci.

Şi-atunci, privind spre stele, mai bine-i să te culci
şi să alungi în somnul viselor ce-ai năzuit cu jind.
Când te trezeşti pierdută-i cărarea şi tu, cel risipind,
iar focul de scântei ce te-a orbit o clipă
şi-a prefăcut în scrum tot zborul din aripă
e stins demult din lume, şi-i stins şi-n amintire.
Aproape că nu ştii de ce, şi când, şi cum ţi-a ars întreaga fire.

Dar nu-i nimic, fiindcă acum, că te-ai trezit
şi-ai scuturat şi praful, şi ce te-a istovit,
un mugur de aripă oricând îţi stă să crească.
Aşa e totdeauna în ordinea firească...
Dar pân' s-ajungi la zbor, opinca de oţel,
toiagul greu şi trainic şi strâns în pumn şi el
te-or duce printre stele, încă un călător
ce nu se lasă nopţii, pe drumul cel uşor.

Chiar dacă ţi se pare că drumul ţi-e în jos,
că talpa de oţel în carnea tălpii-a ros,
că zborul ţi-e cădere, că arzi până la os,
din flacăra-ţi firavă, clipind anevoios,
o dâră de lumină se naşte tumultuos
şi colţul tău de cer răsare mai frumos.
(2013)

Erau tot printre stele, când m-am călătorit,
purtând dor de cuvânt - de-aceea i-am găsit -
alţi călători cu stelele cuprinse printre gânduri,
pe urmă dăruite cu har în inspirate rânduri: psi, Some Words, tibi o dată, tibi încă o dată :), anacondele, dor, Scorpio, Dictatura justiţiei, La Fee, Mitzaa Biciclista, Cita, Dia na, incognito, cammely

***

Fiindcă iar nimic la timp nu mi-a trecut prin minte -
un gând întârziat, duzina de cuvinte:

Ştim din experienţă că nu e nimic incert în faptul că bunătatea e o atitudine onorabilă, nu e nimic greşit în libertatea de a nu fi numai ecou şi nu e nimic abstract în coloratura cu accent solar a gândului luminat.
.

Dicţionar... din lipsă de idei

Certitudine

Întotdeauna
când se mişcă pământul
dispare şi ea.

Afecţiune

Boală de suflet
ce îşi are într-un om
cauză şi leac.

Extensie

Şuviţă în plus
care îmbogăţeşte
doar aparenţa.

Balanţa

Face dreptate
dacă e folosită
cu ochii legaţi.

Întâlniri

Doi protagonişti
aşteaptă emoţionaţi
aceeaşi clipă.

Troc

Schimb în natură:
anotimp pe anotimp,
moarte pe viaţă.

Preţioase

Cuvinte, pietre,
femei şi sentimente,
gânduri. Tot viaţă...

Indicator

Al doilea deget
întins spre ţel - măsură,
când nu acuză.

Omenie

Dar cu bucurie,
însă fără interes.
Se câştigă om.

Comunicarea

Cheie la lacăt,
rază în întuneric,
dezvăluire.

Dorinţe

În ascuns de gând
emoţii rădăcină
pentru acţiune.

Afirmaţie

Propoziţie
fără nu, încheiată
cu un singur punct.
(2013)

Cu cele douăsprezece cuvinte ne-au dezvăluit gânduri şi emoţii toţi cei ce s-au înscris în tabel la psi.

Ieşirea din cerc

Din cerc nu se iese aşa, cu una, cu două,
Trebuie să îţi pui haină nouă
de emoţii, de gânduri, de speranţe,
trebuie să uiţi de alte uzanţe
şi să rămâi proaspăt ca bobul de rouă.

Apoi te rostogoleşti puţin mai departe,
lărgind cercul cu un arc pe o parte,
şi păstrezi mişcarea uşor divergentă
pe furiş. Oricât de urgentă
ţi-ar fi nevoia de desprindere către alte
cercuri care ţi se par mai înalte,
mai bine nu strici armonia nemişcării rotunde
legănată perfect în concentrice unde.

Sigur că te ajută să te strecori transparenţa
dacă vrei să păstrezi aparenţa
nemişcării, a perfecţiunii neştirbite.
Dar ştii că de-acum ţi se deschid infinite
cărări pe care depărtându-te câte un pic
ai inventat o altă perfecţiune din nimic.

Din frumuseţea închisă a cercului atunci când te-ai desprins,
alunecând pe o spirală, ai ajuns în necuprins.
(2013)

Alte interpretări ale ieşirilor din cerc
am încercat şi aş  putea să mai încerc,
dar cu mai multă bucurie şi, desigur, mai uşor
mi-a fost să înţeleg interpretarea lor:
psi, almanahe, grişka, tibi (şi a doua oară), Scorpio, dordefemeie, Dictatura justiţiei, Abisurile, altcersenin

Te laşi pe mâini străine

Te laşi pe mâini străine, te laşi şi nu te temi
de dorul lor cel aprig atunci când nu le chemi.
Mâinile te cuprind, te mângâie, te dor,
îţi fură de pe buze un zâmbet, şi un nor
îl risipesc pe frunte, şi îţi răsar în ochi
noi constelaţii şi-ţi descântă de deochi.

Te laşi pe mâini străine şi ele îţi zdrobesc
liniştea, visul, zborul şi pasul pământesc,
te leagă de aripi cu pietrele de moară.
Numai vederea lor începe să te doară.

Te laşi pe mâini străine ca lutul pus pe roată.
Olarul îl frământă şi-i schimbă forma toată
în ce îi place lui şi-i trebuie ori nu.
Apoi vinde la piaţă ce-ai spus sau ai fost tu.

Sunt mâini care le pot pe amândouă.
Cheamă întâi, pe urmă prind şi scurg de rouă
un zbor şi-apoi te lasă în cădere grea şi de aşa de sus
că nu te mai opreşti decât la pol opus.
Atunci îţi spui că ai avut noroc,
puteai să te opreşti pe la mijloc
şi să rămâi înfipt într-o durere, în pământ.
Aşa, te prinzi din nou mai trainic de-un cuvânt
sau de o piatră care, spre mirarea ta,
din locul ei se duce, rostogolire grea
cu huiet şi cu scrâşnet de nisipuri,
nisipuri mişcătoare cu diferite chipuri...

Te-ai mai lăsa o dată pe nişte mâini străine,
dar ţi-au rămas din timp secunde prea puţine
ca să le pierzi uşor şi-atunci te faci că eşti
aşa cum vor să fii şi nu te risipeşti.
Te înfiripi din lut ca pasăre în zbor
şi, poate, câteodată înveţi să fii ulcior
în care numai apa cea rece de izvor
are umbrit culcuş şi vindecă de dor.
(2013)

Aparenţă

În timp ce orgolios
îşi admira curgerea în albastru
depăşind limita zărilor
şi îşi întindea panglica colorată,
ţesătură de catifea moale
lucrată pe războiul văzduhului
cu păpuşi de mătase colorată diferit,
toarsă din acelaşi caier
printr-o magie rotundă,
un curcubeu a descoperit
materialul brut din care se zămislise.
Amestecându-şi culorile,
s-a făcut iar lumină
şi, numai în aparenţă,
a dispărut.
(2013)

Nu-i doar o aparenţă că s-a întors duzina
şi-a adunat iar cioplitorii în piatra înţelesului.
Ce n-aţi aflat e că-i ajută că-şi au rădăcina
înfiptă neştiută în stânca prozei şi a versului
unde îşi sapă vale largă pentru gând
ca de acolo să răsară curcubeul fremătând: 
psi, Scorpio, tibi, vero (de două ori), Călin, Tibi2, abisuri, Some Words, Dictatura justiţiei, dor, anacondele, dagatha

Rostu(i)ri

Ţi-am fost:
peretele pe care te sprijini sau pe care laşi lacrimi să curgă
fără să vezi că-n el lasă urmă orice cuvânt, orice rugă.

Îţi sunt:
peretele despre care nu crezi că ar putea vreodată să se frângă;
la umbra lui răcoroasă durerile par să se strângă.

Iar tu:
nu înţelegi că le înghite şi lutul din miez se înmoaie
când vezi că pe-afară-i la fel, nu crapă şi nu se îndoaie.

Şi iar:
e-atât de uşor să-ţi reverşi preaplinul pe zidul cel dur
când zidul ar vrea o pripoană şi el să nu se mai simtă-aşa singur,
cu toate cuvintele lumii, cu lacrimi, dureri, supărări
scrise cu dalta în el, şubreziri petrecute-n tăceri…

Voi fi:
peretele plin de urme, de pete,
de răni tencuite, de uitate regrete,
cât ai să ai nevoie de-un reazem pentru ezitări,
de-o dungă să te ţii când cauţi alte zări.

Voi fi:
tăcere fiindcă n-ai ştiut să mă asculţi
(pereţii nu vorbesc, sunt totdeauna muţi)
şi-n linişte am să îmi cresc pe crăpături liane,
împădurindu-mă cu triluri, scut pentru uragane.

Voi fi:
nimic din ce-ai ştiut şi tot ceea ce-am fost
şi, nu ştiu de ce-ţi spun, eu am avut alt rost...
(2013)

Almanahe dialog

Poveste cu zar

A fost odată
ca niciodată,
(spun cu mirare)
o întâmplare
adevărată
şi minunată:
ochii cu soare,
inima mare,
în aşteptare.
Poveste veche,
fără pereche,
se scrie iară
ca prima oară.

O întrebare
stă să răsară
atât de clară,
atât de rară,
şi, totuşi, mare
înceţoşare
face s-apară.

Zi-mi în ce se ţine
clipa care vine,
spune-mi despre mâine,
despre vise pline,
despre nopţi cu lună
şi cu multe stele.
Să-mi ghiceşti în ele!

Eu şi-aş spune ţie
cuvinte o mie,
să îţi dea speranţă,
să te ţin-o viaţă
fără mătrăgună,
dar ar fi minciună,
că nu ştiu nici eu
nici sorocul meu,
nici norocul tău.
Ştiu numai să-ţi spun
atât cât adun:

Fără dor
e mai uşor…
că tristeţe
(de pe feţe)
pleacă, vine
şi cu mine
nu rămâne,
iar din suflet
(cu răsunet)
se ascunde
nu ştiu unde,
poate-o clipă
cu aripă,
poate-o vreme,
să nu cheme.

Şi de leac
rămas din veac
ţi-am adus
mai de sus
bob de rouă,
apă nouă,
apă pură,
cu măsură
şi noroi
să o îndoi.
Decantez ce duc la gură
şi aleg ce spun 'napoi.
De n-ajunge,
tot împunge
câte-un spin
crescut în tină,
câte-o vină
din venin.

Vreau să-ţi îndulcesc
visul tineresc,
dar zahăr - mai rar,
când nu mi-e amar
destinul avar,
împrejur găsesc
şi ţi-l dăruiesc,
iubiri să îţi furi,
ielele de nuri,
poate, de gâlceavă...
Şi-ai să ceri zăbavă
un bob să-ţi rămână
în fuior de lână,
al lunii-hoinar,
să ţi-l faci cuibar
când îţi e prea jar.

Iar ultimul zar
(de ce? - n-am habar)
e tocit de tot
şi muchii dispar.
Atunci nu mai pot
rotiri să-i opresc,
îl rostogolesc
şi din plânsul lui,
plânsul nimănui,
plânsul timpului,
apele se cresc
şi pietre cioplesc.
(2012-2013)

psi dialog

Incandescenţe (V)

La moară

Noi îmbrăţişări
învelesc vechi mângâieri -
iubiri palimpsest .

Iubirea-i morar.
Învârte înţelesuri,
le macină fin.

Şirag de clipe,
rouă din miez de suflet,
curge pe gene.

Din mici bucurii
colecţionate zilnic
strângi fericire.

Mai sus de firul ierbii

Ocean de gânduri
obosit de furtună
uneori seacă.

Gând înghesuit
potriveşte distanţa
din cer la pământ.

E perfecţiune
în amândouă: în gând
ca şi în cuvânt.

Pe drumul cel nou
găseşti urme vechi de paşi.
Tot ale tale.

Când înveţi să zbori
mai sus de firul ierbii
cerul e-aproape.

Almanahe, dordefemeie, psi, SimonaR dialog

Tu vii

Tu vii în cercuri largi ori în spirale
şi vii încet, nu te grăbeşti pe cale.
Păşeşti pe sârmă cu atenţie, în fin balans
şi ghimpii ascuţiţi îi sari în paşi de dans.

Tu vii şi nici măcar nu se aude
când picură ca lacrimile ude
mişcările de suflet, mişcările de gând...
Tu vii, iar eu te simt curgând.

Tu vii, dar oare nu erai pe-aici?
Nu te-am găsit, nu te-am pierdut, eram mai mici...
De când tot vii, ni-s vii şi frunzele şi gheaţa;
tu vii cu iarna, tu vii cu dimineaţa.

Tu vii cu strugurii, cu mustul şi cu vinul,
îţi iese toamna-n drum mereu cu plinul
de parcă-ar sta de pândă la fântână.
Tu vii, iar eu te ţin din când în când de mână.

Şi vii cu flori de soare întinse pe fereastră,
fereastra unde-ţi şade întinderea albastră
a zării fermecate, ori vii cu flori de ger
pictate tot pe geamuri sau pe un colţ de cer.

Vino cât ai sub talpă drumul şi-l caută spre mine!
Cărările de dus n-au fost nicicând puţine,
dar cea pe care vii e mai senină
şi-i curcubeu ce se desface din lumină.
(2013)

Rămâne...

La început am scris versuri albe.
E curios că li se spune aşa
Cuvintele mele erau tuşe în tablouri colorate.
Totuşi nu foloseam culori tari.
Picuram în ele alb curat şi le făceam gris-uri.
Picturile îmi erau pasteluri
în care natura interioară răsărea, apunea,
trecea prin anotimpuri... prin toate patru:
iubire, dor, jale, durere.
Pe al cincilea, cel al liniştii,
l-am învăţat mai târziu,
printre rime.

Rimele au aparut din cântec
împreună cu ritmul, ca un joc de copil,
ori ca primul joc în doi, în sunet de tobă
în tunet de cer.
Primul joc în paşi săltăreţi
ori legănaţi, sau moi şi alunecoşi
prin ideea pufoasă, aluat frământat cu spor.

Alteori cuţite tăiau  în piatră, cioplind.
Când străpungi piatră se naşte izvor
şi sapă urme, văi, câteodată surâs,
câteodată rid şi încruntare.

Apoi surâsul, dacă răsare, se face lumină,
se face pace, linişte, împăcare.
Se face şi nu se mai desface,
rămâne nod nu în gât, ci în gând,
rămâne pod peste timpul
dintre gând şi cuvânt.
Rămâne...
(2013)