Când zâmbetul timid se-nmoaie în uimire,
Când aflu înc-o dată cine sunt
Sau, poate, inventez o altă devenire
De unde-ai răsărit? Idee, cum te-am zămislit?
Din care înălţimi, din ce abis?
Cum am trecut prin clipa în care te-am găsit?
Cum îmi erai străină şi-acum eşti tot ce mi-s?
Nu ţi-am ştiut fiinţa c-o clipă înainte
Ori căutam de mult şi nu te-ai închegat.
Deodată te-ai făcut pictură în cuvinte
Şi-am înţeles că eşti întreg adevărat.
Mi-ai pus vreo două stele lipite pe fereastră,
Mi-ai luminat adâncul cu felinar de lacrimi
Şi-am încâlcit alături de zarea cea albastră
Străfunduri unde doruri se năruie în patimi.
Şi-apoi, cu toate limpezite de bucuria clară
Al unui înţeles de care m-am mirat,
Am fost cuvânt nu numai într-o doară,
Ci m-am făcut un nou întreg adevărat.
(2012)
u-ni-ta-te!
RăspundețiȘtergereIdeile... minunate creaturi... sclipesc o clipa si, daca nu le prindem, imediat s-au dus.
RăspundețiȘtergerech3815h, nu ştiu dacă e unitate, mai mult influenţa mai puternică a unei idei la un moment dat.
RăspundețiȘtergereSimona, şi mi-e aşa de ciudă când nu le prind! :))