Toamna-şi picură alene,
blândă stropii de lumină,
strecuraţi ca printre gene
prin copacii cu rugină.
Se îmbracă în miresme
moi şi jilave de humă
şi ne-arată cât de lesne
toate mor până la urmă.
Frunzele-n iarbă picate
se topesc ca o părere,
iarba plină de păcate
arde-n propria durere.
Pe un cer fără culoare
norii-n dans au ameţit,
vântul leagănă ba soare,
ba ploi reci, fără sfârşit.
Ploi de patimă mocnită
în pădure par să scadă
flacăra nechibzuită,
dar mai mult o fac să ardă.
O împrăştie-n câmpii,
o întind prin văi, prin munţi
şi inundă cu incendii
inimi, suflete şi frunţi.
(2010)
# Superb!
RăspundețiȘtergere