Pe sfoară

Mergem pe sfoară, întâi ajutaţi,
Ne ţin strâns de mână mame şi taţi,
Alături de noi, câtă vreme mai pot,
Pe sforile lor, cu balansuri cu tot.
Ne stau un timp atât de aproape,
Ne sprijină des, ne trec de hârtoape,
Ne-arată să-ntindem pas lângă pas,
Şi-apoi, când vedem, miraţi, c-a rămas
În faţa lor sfoara subţire şi scurtă,
Că paşii li-s grei şi povara prea multă,
Nu vrem să pricepem ce are să vină
Şi iarăşi îi prindem strâns tare de mână,
Şi-apoi învăţăm despre moarte şi boală,
Şi-n urmă rămâne o lume mai goală.

Câţi încă mai mergem pe sfori înainte
Cuprindem de umeri copil pe părinte,
Şi frate pe soră, şi rude de sânge,
Legaţi împreună, poate nu ne înfrânge
Timpul hapsân care seceră fire,
Căci din mulţimea, ajunsă subţire,
Mereu va fi unul ce merge pe sfoară
În suflet şi-n minte purtând o comoară,
O ţine aprinsă ca pe făclii,
Iubirea din palmă şi pasul dintâi.
(2010)

Orbire

Spune-mi de ce, atât de des,
îţi scriu pe ramuri şi pe vânt,
din lacrimă şi dor, un cânt
pe care nu l-am înţeles,
de ce prin versul lui ciudat
am străbătut cărări de fum,
un vis cu aripi de pe-un drum
ce-n gândul meu s-a arătat
când mâna ta pe ochiul meu
s-a aşezat ca-ntr-o orbire
şi n-am ştiut că-i amăgire
tot ce-am cântat de-atunci mereu.
Spune-mi de ce am adormit
cu fruntea grea în palma-ţi rece
şi n-am ştiut că visul trece
chiar dacă frigul m-a trezit,
de ce tăcerea ta de gheaţă
prin ramuri şi prin vânt a nins
şi-a pustiit ce-i neatins
în înfrunzita-mi dimineaţă.
(1990)

Am să te învăţ

Am să te învăţ un cântec prelung
pe care-ai să-l uiţi odată,
printre şoapte străine,
un cântec şoptit cu vorbe puţine.
Am să te învăţ când cerul se-adună
pe inimi, pe gânduri, în glas, în priviri,
când vântul domol se-aşterne pe drumuri
şi-alungă surda tăcere de piatră
uitată de timp între noi.
E-un cântec uşor cu scurgere lină,
cu sunete stinse, cu albe plutiri,
din care culegi numai gânduri senine
şi-nveţi că limanul neliniştii tale
e-aproape de tine şi nu-i în uitare.
(1990)

Risipă

Mi s-a spus de multe ori
că florile înşeală,
că timpul lor e scurt.
Ştiu că dorul de tine
va fi o ofilire tăcută,
atâtea frunze şi flori
căzute fără rost pe alei,
strivite de paşi nepăsători,
atâtea ramuri de vis
smulse de mâini neştiutoare,
lăsate vântului şi ploilor străine.
Câtă dorinţă de lumină în ele,
câtă speranţă de tandre adieri
n-ai vrut să ştii şi n-ai avut
nici gândul trist şi blând
să nu zâmbeşti
la toată această risipă.
(1990)

Descântec de dragoste

Dă-mi cuvintele tale
să fac din ele un poem despre fericire,
dă-mi mâinile tale
să fac din ele o casă pentru iubire,
dă-mi ochii tăi
să-i fac oglindă de doruri curate,
dă-mi paşii tăi
să-i aştern pe drumuri neumblate,
dă-mi răsuflarea ta
s-o simt vibrând în sufletul meu,
dă-mi inima ta
s-o pun să bată pentru mine mereu,
dă-mi gândul ascuns,
dă-mi ochiul nepătruns,
dă-mi tot ce n-ai dat nimănui,
dă-mi lacrima dorului.
(1990)

Zi cu ploaie

Zi cu ploaie,
şi afară, şi-n odaie;
afară cu stropi de apă,
în odaie stau să-nceapă
să curgă cu stropi de frunze
sentimentele confuze.

Că s-a vestejit iubirea
şi, sfărmată sub paşi reci,
desprinde din suflet, seci,
răni uscate,
frunze moarte.

Şi-n odaie arde viu
focul, sufletul pustiu,
frunzele împrăştiate,
răni din doruri sfâşiate.
(2010)

Nimicul renovat

Te-ai cocoţat, ai dat din coate,
ai renunţat la libertate
şi te-ai vândut pentru avere,
pentr-o fărâmă de putere.
Te-ai târâit precum o râmă
prin murdărie şi noroi.
Când tu atingi, tot se dărâmă
şi-ai înălţat munţi de gunoi.
Ca să îţi fie bine ţie
ai sfârtecat în carne vie.
Ţi-ai umilit fraţi şi părinţi
când ei au ascultat cuminţi,
i-ai pus ca să te care-n spate,
i-ai cocoşat sub greutate,
i-ai părăsit când au rămas
slabiţi, bolnavi, în ultim ceas.
Nu ţi-a păsat de disperare.
de fii care privesc cum moare
câte-un părinte drag, cu zile,
că-i trebuiau nişte pastile,
nici de copii ce merg la şcoală
cu ochii trişti, cu mâna goală,
cerând de la mămici bomboane
primind doar câteva creioane,
neîndrăznind măcar să spere
la jucării; şi ce durere
în inimi de părinţi sărmani
când întindeau cei câţiva bani,
când nu ştiau dacă şi mâine
pe masă vor avea o pâine!
Te-ai cocoţat pe suferinţă
şi ai promis cu rea-credinţă,
ai spus minciuni, strâmb ai jurat
ai fost nimicul renovat
spoit cu aur fals pe gură,
ai depăşit orice măsură!
N-ai mai ştiut ce-ai învăţat
de la strămoşi că e curat.
Dreptăţii tu i-ai pus în loc
numai bătaia grea de joc,
iar bunătatea-i vorbă goală
virtutea-i îngropată-n smoală.
Vândut pe-un sfanţ pentru putere,
ca să aduni ceva avere,
oricât de sus te-ai cocoţat,
eşti tot nimicul renovat.
(2010)

Dacă fluturii

Dacă toţi fluturii mei au zburat înspre tine,
dacă toate crengile au înverzit a primăvară
în mâinile mele cu degete aprinse,
dacă toţi norii şi-au plouat ploile vii
peste dragostea mea uscată în aşteptare
şi toate acestea în zadar s-au întâmplat,
dacă toţi fluturii mei au zburat înspre tine
şi toţi în zadar au zburat,
atunci eu mă sprijin pe-o geană de zare
cu tot sufletul uitat între vorbe străine,
atunci eu mă rezem de-o umbră de nor,
atunci eu uit că trăiesc încă.
(1990)

Iarăşi toamnă

Iarăşi toamnă,
ploi încâlcite între mine şi vreme,
anotimp mirosind a iubire
şi-a frunze jilave.
Pustiită sunt de acest anotimp;
răscolind cugetul, moartea e dătătoare de viaţă.
Sentiment repetat prin ani,
dorinţa regăsirii prin iubire
într-un anotimp mirosind a iubire.
(1990)

Copacul

Ai crescut în mine ca un copac
cu rădăcini, şi frunze, şi păsări,
umbra ta ai pus-o între ochii mei şi soare,
rădăcinile le-ai prins de umerii mei,
cu vântul din frunze m-ai mângâiat,
cu ochii păsărilor mi-ai privit sufletul,
cu ramurile mi-ai atins inima
şi te miri că sângele meu curge în seva ta,
şi seva ta curge în sângele meu.
Ne vom căuta la nesfârşit unul în celălalt,
nu ne vom regăsi niciodată întregi cum am fost,
eşti grădina mea, sunt pământul tău,
până la noi nu străbate nici lumina.
(1990)

Sunt o femeie fericită!

Aş vrea cu sete să pot spune:
"Sunt o femeie fericită!",
dar câte vin să se adune
din greaua gândului ispită!...

Ies din trecut ca dintr-o ceaţă
neterminatele iubiri
şi, de-aş avea o nouă dimineaţă,
le-aş încărca din nou cu trandafiri.

Din vrejul meu cel pământesc
vârtej de doruri împletite
alungă pacea şi-ncâlcesc
tiparul vieţii hărăzite.

Dar timpul înţelept ne stăpâneşte
şi-aşează printre întrebări în drum
dragostea lină care creşte
seminţele ce se trezesc acum.
(2000)

Aş putea să strig

Aş putea să strig de durere
până când ar plânge
pietrele cu lacrimi de sânge
că nu mai ştiu cum să spere.
Aş putea să strig în câmpie
până când or să vie
stâncile din munţi la vale
şi ecoul ar face cale
întoarsă de mii de ori.
Aş putea striga din deşertul fierbinte
până şi-ar aduce aminte
gheaţa la poli să se sfărâme,
să se dezlege din parâme
şi ar pleca cu călători,
urşi albi dormind nepăsători.
Aş putea să strig peste mări
până s-ar deschide cărări,
până ar creşte valuri în pustiu,
până n-ar mai rămâne nimic viu.
Aş putea să strig
şi cerul să-l despic,
cum aş cresta o scoarţă de copac
drum printre stele să desfac,
să mă pierd, să mă uit, să mă îndur
de mine, să fur
o clipă de pace în lumea surdă
care nu poate, nu vrea, nu ştie să audă.
(2010)

Verde

Dacă mi-ai spune că mă iubeşti
te-aş crede numai dacă
mi-ai da ochii tăi zălog,
ochii tăi verzi pe care nu-i pot crede.

Irezistibil mă cheamă marea
cu privirile ei verzi
care nu se mai termină.

Pentru că îmi place iarba,
ultima haină pe care o voi îmbrăca
va fi verdele câmpului.
(1990)

Concert

Iubeşte-mă ca o pădure albastră
care-şi doreşte cerul oglindă.
Cerul ochilor tăi în miezul sufletului meu-
pură dorinţă de dragoste în absolut.
Val unduitor ce nelinişteşte cugetul
în vise eterne, vibraţie răscolitoare a muzicii.
(1991)

Suflet naiv

Mi-am scos sufletul la vânzare.
Era o zi însorită
Care promitea o întâmplare
Nemaiauzită.
Au trecut prin faţa lui
Multe umbre amărui,
Au trecut măsurându-l,
Cu vorba, cu gândul...
El îşi deschisese câteva uşi secrete,
Le lipise aproape de tot de perete,
Se vedeau prin ele adâncuri,
Depărtări, prăpăstii, câteva piscuri.

Suflet naiv, închide uşa!
Încuie peste ea lacăte mari şi grele,
Peste ea şi peste cenuşa
Adunată când au ars în tine stele.
(2010)

Noapte

Ascult noaptea ca pe un disc vechi
sub arcul timpului,
o aud tânguindu-se de nesomn,
de întuneric,
de umbre,
de regrete.
Plânge noaptea aşteptând
o rază de soare,
o clipă de lumină,
un bob de speranţă.
(1999)

Blestemul

În seara-n care a ştiut
că nu vei fi al ei nicicând,
s-a răzvrătit în dor, plângând,
şi-asupra ta a abătut
blestemul de-a te preschimba
în şarpe rece, auriu,
şi, condamnat până târziu,
prin lume să nu poţi umbla.

"Eu ţi-am ursit să fii pe veci
cel ce prin iarbă se strecoară
cu o atingere uşoară,
dar cu simţirile prea reci;
la soare să te-nchini mereu,
dar tu lumina să nu-i ştii
pentru că n-ai ştiut iubi
lumina sufletului meu.

Să te târăşti prin umbra deasă
a-ntunecatelor păduri, în vară,
şi somnul greu să-ţi fie o povară
în iarna lungă şi geroasă;
să-ţi şuieri lung otrava printre pietre
când simţi căldura altei vietăţi,
şi, niciodată-n timpul astei vieţi,
să nu cunoşti căldura unei vetre."

Iscat din inima-i secată,
veninul tău e doar otrava
ce-a adunat-o ea cândva
din dragoste însingurată.
Astfel frumoasa vrăjitoare
te-a-nlănţuit lângă pământ;
din vremuri vechi al ei cuvânt
te stăpâneşte şi nu moare.
(1999)

Lacrimi de zăpadă

Îţi curg pe obraz lacrimi de zăpadă
îngheţate
şi-atât de curate.
Hoţii le aşteaptă, le pradă
ca pe mărgăritare,
le pun pe cântare,
le vând la piaţă
de dimineaţă,
cât încă e ger,
cât încă nu pier
topite şi uscate la soare.
Dacă le cumpără visătorul,
ştie să păstreze comoara
în acelaşi loc cu vioara,
cu versul, cu zborul.

Îngheţate
în gerul cui nu poate să creadă
în puterea lor,
în gândul ce le-a fost izvor,
lacrimi de zăpadă
atât de curate
ai să laşi iarăşi pradă,
să fie furate,
vândute de dimineaţă
la piaţă
după noroc,
după un joc
al întâmplării
care alungă gerul şi norii
şi creşte, câteodată, visătorii.
(2010)

Îmi lipseşte un cuvânt

Uneori îmi lipseşte un cuvânt
stă ascuns într-un gând
sau încă nu s-a născut poate
îi aştept rostirea şi rostul
să le rânduiască toate
la locul firesc
să spună ceva ce nu-mi amintesc
să-mi dea de ştire
despre o trăire
viitoare despre întâmplări
despre mirări
îmi lipseşte atât de mult
încât ascult
liniştea şi întunericul
aştept să se crape de zi
să izbucnească prin crăpătură
strigând la mine fără măsură
că încă sunt că voi fi
că mai am un cuvânt neştiut înainte
mereu să-l caut nicicând să-l ţin minte
(2010)

Să nu mă cauţi

Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de mine.
De la o vreme nici pe mine
n-ai să mă mai zăreşti cum sunt;
ai să crezi că mi-au crescut aripi
şi, de teamă să nu zbor,
ai să vrei să mă ţii în braţe.
Să nu te miri că nu mai sunt.
Nu, să nu mă cauţi atunci,
să nu te uiţi nici spre cer
şi nici peste ape.
Să te uiţi doar în iarbă.
Priveşte-mă mult
până când n-ai să mai vezi nimic altceva
în afară de iarbă.
(1989)

Întrebare fără răspuns

Stau la marginea timpului
şi-mi spun că sunt o întrebare
fără răspuns, deocamdată.
Îmi înfrunzesc tâmplele
şi mă doare a primăvară
culoarea florilor din zâmbete.
La marginea timpului,
cu frunzele şi florile mele,
cu nădejdea glasului cerând
păsări fără colivii şi nori,
cu teamă, caut fericirea.
(1988)

Cuvântul

Ştiu că în urma paşilor mei
sau undeva, aproape de mine
e cuvântul.

Neîndurător e ca stânca,
am degete lungi, dar s-ar toci cioplindu-l
dacă n-ar fi cremene de gând.

Cu ce aprigă dorinţă îl aştept, îl strig,
să treacă prin mine lung, limpezind fântâni,
să mă brăzdeze dureros, ca fulgerul norii,
lumină fiind, flacără să fie,
cuprinzându-mă în rotunjimea adevărului său
şi, deprinzându-i silabele multe,
să mă rostesc, trăind, pe mine.
(1988)

Deşert

Doar nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit;
cu ciudată nepăsare,
gânduri seci dune-au clădit.

Trimiteam cu caravana
câte un cuvânt, un timp;
se-ntorceau fata morgana
şi emoţii de nisip.

Aruncam peste deşerturi
ape vii şi crengi cu flori
şi ardeau trosnind, iar fumuri
risipeau trecuţi fiori.

Nicio creangă visătoare
n-ai crescut-o, niciun gând;
şi-i târziu, şi crud te doare,
şi te miri: eşti tu arzând?

Căci nisipuri mişcătoare
între noi au bântuit,
când iubirea vrea şi are
un deşert împădurit.
(1988)

Altceva

"Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane.
Poftiţi în vagoane, stimaţi călători!
Vă rugăm să poftiţi în vagoane!"
spunea, striga disperat crainicul gării.
Atâta lume era adunată pe peron
şi nimeni nu voia să urce
în trenul acela lung.
Atâta lume şi nici un călător.
Toţi veniseră să vadă, să vadă numai,
trenul acela lung.
Şi toţi aşteptau.
Altceva...

Iar trenul acela lung
n-a mai plecat.
(1988)

E singura poezie despre perioada de dinainte de 1989 pe care am făcut-o vreodată; şi e scrisă cu dorinţa, pe care o credeam atunci aproape de neîndeplinit, de a vedea sfârşitul ei. N-a mai durat decât un an, până când am văzut, uimită, un om care spunea, striga disperat aceleaşi cuvinte într-un microfon...

Trei frunze

Pe o pagină de carte
mi-au picat trei frunze moarte
aduse de-un vânt zănatic
din decorul de jeratic.

Le ascult foşnind un cântec,
cu mistere de descântec,
vraja dulce să aprindă
o-nflorire de colindă.

Frunzele-au intrat în carte,
umplând pagina cu moarte;
ameţită de culoare
le cred flăcări mici din soare.

De milă că-i toamnă-afară
visez că la primăvară
le voi prinde-n crengi cu bolduri
să ascundă două scorburi.
(1988)

Înlănţuiri

Am scris scrisori trecătoare
pe frunze de toamnă
cu ultimele raze de soare
culese din crizanteme.
Le-am dat vântului
înlănţuite-n vârtejuri
şi le-am pierdut undeva,
mai jos, în uitare.
Poate le-ai văzut trecând,
zbor foşnit printre aripi,
poate le-ai pierdut cândva
sub zăpezi de uitare.
Ultima scrisoare
am scris-o pe sufletul meu
înlănţuit în vârtejuri
şi-am dat-o păsărilor.
Poate aveai un dor neîmplinit
în care s-o ascunzi de tine.
(1989)

Cântec

Printre ramuri de gând
caut o clipă adâncă şi înaltă
ca o cărare albastră de stele.
Şi o găsesc într-un cântec...
(1988)

Ofilire

Se îngrămădesc florile în respiraţia mea
de pământ aburind,
de parcă s-ar fi adunat toată primăvara
de prin zăpezile târzii alungată.
Sunt multe flori, multe,
inconştient dezrădăcinate de-o primăvară nebună,
sublime ca tăcerea scursă din boabele de rouă
la răsăritul fierbinte al zilei;
şi-au să se ofilească.
Acum încă mai respiră, încă mai respiră,
neghicind culoarea amurgului.
Mâine vor foşni trist
precum o rochie de mireasă
care n-a mai fost îmbrăcată.
(1988)

Toamna

Toamna-şi picură alene,
blândă stropii de lumină,
strecuraţi ca printre gene
prin copacii cu rugină.

Se îmbracă în miresme
moi şi jilave de humă
şi ne-arată cât de lesne
toate mor până la urmă.

Frunzele-n iarbă picate
se topesc ca o părere,
iarba plină de păcate
arde-n propria durere.

Pe un cer fără culoare
norii-n dans au ameţit,
vântul leagănă ba soare,
ba ploi reci, fără sfârşit.

Ploi de patimă mocnită
în pădure par să scadă
flacăra nechibzuită,
dar mai mult o fac să ardă.

O împrăştie-n câmpii,
o întind prin văi, prin munţi
şi inundă cu incendii
inimi, suflete şi frunţi.
(2010)

Omul este un poem de dragoste

Omul este un poem de dragoste.
Primim sărutul ploii pe firul de iarbă care suntem
şi ochiul-frunză se abureşte speriat de linişte.
Într-un moment de inconştienţă începe minciuna,
fuga spre fericirea neumblată
pe care nu avem curajul să o uităm.

Două fire-de-iarbă se visează stejari,
fiecare în iubirea celuilalt
dar, uneori, ajung mărăcini,
învinşi de încovoiaţii spini
care le intră amarnic în carne.

Fericirea firului-de-iarbă-stejar,
ca raiul e nestrăbătută şi inexistentă.

Omul este, totuşi, un poem de dragoste.
De aceea mulţimea fielor-de-iarbă
cu rădăcinile strâns împletite,
atente la trezirea seminţelor.
(1988)