Pacea din singurătate

E iarnă sus, în munte, la cabană,
E viscol, vânturi albe grele
Se-apleacă pe ninsori cu tot cu ele
Şi fulgeră în suflete o rană.

Peste un ceas noaptea cea oarbă
Se-aşterne de fantasme plină,
Umbre uitate de lumină
Ce în trecut vor să mă soarbă.

În întunericul adânc răsare luna,
Vântul se domoleşte cu mirare
Şi liniştea e-o nouă arătare
Pe muntele bătrân dintotdeauna.

Ascult tăcerea cu un fel de teamă,
Singurătatea las să mă cuprindă,
Ies cu paltonul până-n tindă
Şi toate par că vor să doarmă.

Aduc în minte tot ce altădată
N-am avut timp să mai măsor
Şi-acum îmi pare că-i uşor
Să regăsesc şi pacea toată.

Mâine voi coborî din munte-n viaţă,
Voi rătăci iar prin mulţime,
Singurătatea-n adâncime
Pierdută fi-va dimineaţă.

Mă voi amesteca printre destine
Şi ele vor lega destinul meu,
Voi căuta un drum şi-un loc mereu,
Când viaţa-n amănunte mi se ţine.

Dar intr-o noapte viforoasă poate,
Nesomnul când mă va veghea,
O umbră va reînvia:
E pacea din singurătate.
(2000)