Eu îl mușc nechibzuit...

Ia-mă-n braţe, du-mă-n lume,
fără doruri, fără nume,
să mă pierd, să mă adun
într-o bulă de săpun,
să mă-mbrac în curcubeu,
cerul tot să fie-al meu,
fără ploaie, fără nor
într-un strop flămând de zbor.
Ia-mă ieri, du-mă mereu
spre altarul fără zeu.
Nu mă-nchin, nu mă aplec,
ci mă înfior și trec.
Trec prin astăzi, trec prin mâine,
rup din timp un colț de pâine
și îl mușc cu poftă deasă
că-s mereu de foame roasă.
Dar tot timpu-i mai lihnit...
Eu îl mușc nechibzuit,
el mă mestecă-ndelete
fără milă și regrete.
Mi te lasă spre-alinare,
semnul meu de întrebare,
tu și-un răsărit de soare
fără umbră ori sfârșit.
Eu îl mușc nechibzuit...
(2018)

Chemare

Sunt pasăre... Nu, nu în zbor,
ci doar atunci când îmi cobor
tâmpla pe penele din cuib
și de căldură mă îmbuib.

Mă umplu de tăcere lină,
de pacea inimii ce-alină
plecări din mine spre tumult
care s-au petrecut demult.

Acum mi-e bine unde știu
cum sunt și cum am vrut să fiu
și-aș sta în cuib iubirea toată,
să-mi dea seninătatea roată.

Dar cuibul mi se risipește
și să-l adun mă ispitește
un dor de-al focului tumult.
De glasul lui am să ascult

și am să chem din patru zări,
din nesfârșite depărtări
ecouri care ne-au legat
în cuibul nostru fermecat.

Am să vă chem și m-oi chema
de unde ne-am pierdut cândva,
din drum ales ori întâmplat
pe care ne-am desperecheat.

Și dacă veți veni 'napoi
am să mă cuibăresc cu voi
în focul inimii, izvor
de joc, emoție și zbor.
(2018)

Perle... de cultură

Gândul sublimat,
trecut în veșnicie -
efemer fior.
(2018)

Admirați perle
de gânduri sublimate,
strânse de Eddie.

Tot oameni

Suntem tot oameni și noi cei
care ne-am trezit atei.
Am auzit acest cuvânt scuipat cu dispreț și cu ură,
ca o înjurătură.
De ce atâta venin și atâta înverșunare?
În lume încă se moare
în numele zeilor,
(nu al ateilor...),
încă se ucide
anacronic,
în contradicție cu inima, cu gândul
și cu cuvântul
înșirate pe stindarde perfide,
înfipte în conștiință asimetric:
de o parte lumina,
de cealaltă rădăcina
intoleranței care cere sânge.
Nu se frânge,
nu plânge
flașneta
vorbelor frumoase,
dar se strânge
cheta
de oase,
de vină
fără pricină.
E un sistem bine împământenit
în care au biruit
cei mulți întotdeauna.
Se întinde ca o ciupercă furtuna
când sub pălărie nu încape
înțelegere pentru aproape,
acceptare când înțelegere nu-i.
Nu datorăm nimănui
gândul și cuvântul care ne înseamnă.
Ni-l datorăm sinelui, nu cui condamnă
privirea către altă zare,
drumul pe altă cărare.
Lumea e un ghem răsucit din milioane de fire,
care se întâlnesc cu uimire,
se înnoadă, se rup, se împletesc,
se deapănă și reușesc
sau nu.
Pe ecran apărem sporadic - eu și tu -
și putem să ne prindem de mână,
putem să facem să rămână
surâsuri pe buze și senin în privire,
să nu ne mai ajungă vreo știre
din aceea hidoasă,
să ridicăm împreună o casă.
Ne e acasă aici printre semeni
care nu ni-s cu toții asemeni,
fiecare cu un portofoliu de idei personale.
Fiecare își croiește cale
și își ridică ființa,
morala și conștiința
după cum îi e vrerea
și puterea.
(2018)

De la mirosul de tei
la atei
i-a zburat lui Eddie gândul,
iar mie cuvântul
mi s-a făcut manifest pentru acceptare.
Pentru că doare
orice discriminare...

Când toate se-adună și nimic nu desparte

Orice sfârșit e un nou început
și tot începutul sfârșește ceva,
răsărit și apus contopite-ntr-un punct
când privim fiecare de altundeva.

Navigăm către țel orbiți de lumină,
despicând cu catargul  în albastru de cer;
dedesubt e-un abis de tăcere senină
și catargul ni-i cârmă ori e punct de reper.

Și în noi se trezesc deopotrivă abisuri
ce dezvăluie, poate, neștiute comori
și sunt creste înalte, trambuline de visuri
când ni-i capul pe umeri și aproape în nori.

Ne atrage adâncul și misterul ne cheamă...
E în noi, în afară, în trecut, în întins.
Ne e sete de zare, de lumină. Nu-i vamă
să ne taie cărarea către visul promis.

Între bine si rău, între viață si moarte,
între ieri, azi și mâine, între nor și senin,
când toate se-adună și nimic nu desparte
facem pace în suflet și drumul e lin.
(2018)

O imagine vie, o fereastră prin noi
dezvelește cărări fără margini de zare,
ne provoacă să-i dăm glas și verb cu mirare
și să-i ducem lui Eddie ce-am aflat înapoi.

Urzeala de gânduri

Prin ițe de sfoară cu noduri precise
se trec fire lungi de urzeală întinse;
câte-un fir se strecoară prin fiece nod
și alunecă numai când dăruie rod.

Par la fel: noduri strânse și fire anoste,
paralele-ntre ele, viitoare și foste,
înșirate în vreme. Un nod e o clipă.
Un fir poate fi risipă, aripă...

Aripă de e, împlinirea și-o cere.
Urzeli încâlcite i-ar fi doar durere.
Ca să țes unei aripi o urmă de zbor
seninul îl caut într-un fir visător.

Mai trebuie fire ce știu să socoată
și fire s-aleagă din țeserea toată
ce-i alb de ce-i negru și de cenușiu,
și grâu de neghină, și secul de viu.

Oricât de măiastru, urzesc în zadar
când nu-i bătătura să dea rost, să dea har.
La fel e și gândul urzit fără faptă
sau când fapta lui nu se vrea înțeleaptă.

Un nod e o clipă, un fir poate fi
nimicul sau rodul. De ce-aș irosi
pe rău și urât un fir de urzeală?
De ce mi-aș lăsa secunda prea goală?

Urzesc paralele de gânduri cu toate
acelea ce știu că îmi sunt realitate
și ating uneori mai deplin împlinirea
când îmi țes după dor și visare menirea.
(2018)

Au urzit cu fir de gând
jucăușii în cuvânt
și-au întins o țesătură
la Eddie în bătătură!

Comoara

Doar câțiva pași și a intrat
distras și copleșit
într-un muzeu demult uitat,
pustiu și prăfuit.

Un patefon își scârțâia
mereu aceeași placă
și un ceasornic ticăia
alături, să-l întreacă.

Arhaic sunetul curgea
ca dintr-un film uzat
și de departe i-aducea
un gând neașteptat:

cum că ar fi-n acest muzeu
ascunsă o comoară
și-a căutat un curcubeu -
un semn. Era sub scară...

A coborât înspăimântat
prin mreje de-ntuneric
în tainița de sub palat.
Un peisaj himeric,

priveliște nebănuită
de gândul lui umil
îl aștepta ca o ispită
un suflet de copil.

Umbre cu degetele lungi
curgeau de prin unghere
peste comori de nibelungi
pierdute printre ere.

Dar ce l-a prins și-l ține încă
în tainița cea veche,
e o dorință mai adâncă
și fără de pereche.

Biblioteca ce stătea
în ultima cămară
era imensă. Cuprindea
ea singură-o comoară.

I-ar trebui mai multe vieți
ca să citească toate
acele tomuri cu peceți
ce n-au fost cercetate.

Dar cum i-e dată numai una,
avid a-ntemeiat
o casă pentru totdeauna
acolo, sub palat.

Ne-o dărui ca moștenire
comori și nestemate,
dar, mai presus, a sa iubire
de-averile din carte.
(2018)

Iubim cuvintele și noi,
cei ce-ncropim duzine,
și le înscriem mai apoi
acolo unde ține
Eddie vreo două rafturi noi
ca să le umplem bine.

Refugiu

Îmi caut refugiu din nou în poeme,
căldura lor blândă o las să mă cheme,
o las de prin smârcuri cu dor să m-adune
să-mi dea libertate, idei de minune,
să-mi dea înc-o șansă, să-mi dea înapoi
clipe dulci de visare la schimb cu nevoi
întinse prin ani risipiți ce apasă
pe umeri, pe gânduri, pe iarba de coasă,
să-mi arate cum pot să desfac în cuvânt
atmosfera de trupul lipit de pământ,
cum să simt mai acut acel puls ce zvâcnește
în inima lui, să nu-l scap printre dește,
să mă mir când l-aud îngânat -transformare
într-un cântec ritmat cum e valul în mare -
să mă mir când învăț înc-o dată-al supune
și-apoi liber să-l las alte sensuri s-adune,
alt gând când ivește într-o altă privire
îmboboci-va fior timpuriu în trăire.

O șansă în plus

Îmboboci-vor surâsuri pe buzele tale
cu parfum timpuriu de sfioase petale,
în ochi s-or aprinde licărire de stele,
căldură din flăcări din suflet de iele,
prin vene ți-or curge neliniști zvâcnind
cu puls zăpăcit de ispite și jind,
pe frunte idei ți-or pune cunună
cu raze mănunchi în care se-adună
un dor necurmat ce le-nfrânge pe toate,
un dor de întinsă pe zări libertate.

Să-l păstrezi ca refugiu când ți-e strâmtă cărarea,
când noaptea ascunde sub văl depărtarea,
când nori cotropesc atmosfera și-o strâng
în fuioare din care dorințele plâng,
să-ți fie pridvorul de unde se-ntoarce
destinul pe dos și neliniștea-n pace!
O șansă în plus e-o minune ce-așteaptă,
transformare de pas ce urcă o treaptă,
schimbare de clipă în ani ce au rost
și speranței - peren și ferit adăpost.

Să nu-ți uiți surâsul, nici focul! Cununa
s-o porți cu mândrie pe frunte întruna!

Desfătare

Îmboboci-vor trandafirii
ca o minune-n lumină;
din bucuriile firii
am să mă-nfrupt fără vină.
La ceas timpuriu atmosfera
se umple de triluri și soare
în cea mai de preț transformare
și veche de când ține era.
Apoi vine-un val de căldură
și-mi intră în inimă blând,
se schimbă în puls fremătând
prin vene, în dragoste pură.
Iubirea aceasta de tot
așteaptă o șansă să fie
prin ani tot mai aprigă, vie,
să-nfrângă orice complot
ce-ar vrea să îi fure candoare,
avânt, dor înalt, libertate,
idei fără care nu poate
să-mi fie din zare în zare
refugiu de flori și culoare,
miresme și tril, desfătare...
(2018)

... așa cum îmi sunt și cei care
stârnesc inspirat din duzină
scântei și fâșii de lumină
și dăruie lumii visare.

Eu n-am să mor

Eu n-am să mor cât timp ai să ții minte
din gândurile mele vreo câteva cuvinte,
n-am să mă risipesc cu totul în țărână
cât ai să-ți amintești că te-am ținut de mână
când învățai să mergi, când învățai să zbori
când visul tău cânta cu capul printre nori.

Eu n-am să mor, ci-am să rămân în tine -
fărâme de iubire și zâmbete senine,
n-am să mă risipesc cu totul în tăcere
cât am să îți șoptesc din petrecute ere
de pașii mei prin gânduri, de zborul meu prin vreme,
cât dorul tău putea-va la tine să mă cheme.

Am să rămân - o floare presată într-o carte
pe raftul cel mai mic și cel mai de departe,
închisă între file sau filă-ngălbenită
și am să-ți fac cu ochiul, teribilă ispită...
Am să rămân în vorbe de miere și pelin
și, totuși, printre ele cred c-am să mor puțin.
(2018)

Vine primăvara oare?

Oare vine primăvara
vreodată în toată țara?
Că în loc de flori pe ram,
avem flori de-ngheț pe geam.

Pe câmpii e doar zăpadă,
ciocârlia stă să cadă
și ne trec prelungi fiori
printre croncănit de ciori.

Cucul răgușit tușește,
pitpalacul amorțește.
Mieii zburdă în omăt.
Alb pe alb, nu prea se văd.
(2018 - de Mărțișor)

Sinceritate

Să ne povestim
sufletele din priviri...
În miez, în înalt...
(2018)

Povestind cu Dana...

Pădurea vrăjită

Prin verdele des al pădurii vrăjite
se preling, aurii, bulgări mari de lumină,
se adună șuvoi, peste pietre suspină,
se sfărâmă în pulberi ce se sting amețite.

O domniță ce poartă-ntuneric în plete
și-mpletită în el un mănunchi de-azalee,
în urechi cu olmazuri care-n soare scânteie
și-o fărâmă de noapte pe sub gene cochete,

cu veștmântul din voaluri mângâiate de vânt,
ca zăpada de albe și scăldate de soare
ține-n mâini, stacojiu ca o rană ce doare,
trandafirul iubirii, cel din urmă cuvânt.

Căci o urmă-a rămas fericirea promisă
și-i spălată și-aceasta de a timpului apă.
Ea așteaptă pe mal și speranța-și adapă
din visări destrămate, din iubire nestinsă.

Bulgări albi de lumină o-mpresoară și-o prind
într-o horă de stele și-i alină tristețea.
Împrejuru-i se cerne ca-n povești frumusețea,
dar în sufletul ei e durere și jind.

Pe o piatră, în fața domniței tresare
un fluture roșu ca amurgul de vară.
O fi semn că iubirea nu-i gata să moară
și pădurea vrăjită îi arată-ndurare?
(2018)

Găsi-vom răspuns la astă-ntrebare?
Poate că nu, ori poate da...
Norocul râde-n pumni și vrea
s-apară-n poezia următoare,
un fluture năstrușnic pe cărare.
Până atunci l-am pus să facă drum
la Eddie. Să-l urmați acum
ca să vedeți cu maximă-ncântare
ce născociri a mai iscat o poză
c-un fluture, o fată și o roză.

Fluier

Fugăresc iarna;
fluier și topesc în zbor
puf de păpădii.
(2018)