Corăbier în deşert

Ce faci când mâni corabie cu pânzele întinse
prin valuri de nisip uscate, în deşert,
când, arcuit, catargul, sub vânturi indecise,
se vaietă prelung, iar tu-l ştiai inert?

Ce faci când ce-ai crezut triumf e doar indiferenţă,
când ţelul urmărit ţi s-a făcut păcat,
când timpul obiectiv şi fără de clemenţă
te judecă, iar inima ţi-e martor... nechemat?

Orice ar spune alţii, cărarea ţi-a fost una,
deplină-n împlinire pe valurile zării.
Afli în tine-n felul tău pe totdeauna
şi-ţi pui pecetea neştirbită pe umărul visării.
(2013)

Corabie, nu în deşert, ci plină de cuvinte,
deplină în alunecare pe valul arcuit,
purtându-şi inima-n triumf mereu spre înainte,
fără păcat, fără indiferenţă, cu timpul socotit
în felul în care totdeauna e obiectiv în zare,
nu-i numai una, ci atâtea câte-au ajuns la psi în rada mare.