Pe mine cine mă opreşte?

"Pe mine cine mă opreşte?"
a întrebat nedumerită,
"Dorul în mine aprig creşte,
iar eu rămân neostoită.
Pe mine mă păstrează cine
în inimă ca în album
cu file vechi, închise bine,
prinsă cu grijă, nu oricum?
Mie cine nu îmi dă drumul
şi crede că-s ce îi lipseşte
când oamenii sunt cu duiumul,
grăbiţi să treacă? Şi fireşte
că timpul lor e preţios,
al fiecăruia, măsură,
iar eu nu zbor, ci merg pe jos
şi-n urmă pot să las arsură.

Să mă opreşti? O, cât curaj
să-mi iei în pumni necunoscutul,
să-ţi pui vreo două clipe gaj,
să-ţi uiţi vreun rău din tot trecutul!

Dar poate că n-a fost nicicând
şi nu va fi timp potrivit
ca să-mi citeşti atent în gând,
să ştii că şi eu am iubit
şi că trăiesc incertitudini
şi clipele tot nu mă iartă,
cobor sau cad din altitudini
care lipsesc pe orice hartă,
chiar dacă astăzi mi-am rescris-o
cum fac de fiecare dată
când unul şansa şi-a ucis-o,
de multe ori, nenumărată.
A lui murind, a mea a fost
o şansă-n plus lăsată lui
în palma-mi albă, fără rost,
întinsă iarăşi... Nimănui."

A prins-o şi o ţine-n miez
şi niciodată nu-i dă drumul,
o ţine ca pe-un ultim crez.
Alţii îi spun că doar nebunul
şi-ar pune toată viaţa gaj
ca s-o oprească şi s-o strângă,
se minunează de curaj:
"Chiar nu se teme să n-o frângă?"

Ea are astăzi un mister
prins şi în ochi şi-n colţ de gură:
în inimă-i e-un colţ de cer,
în urmă n-a lăsat arsură...
(2013)

Pe mine m-au oprit demult
şi mă păstrează, vor, nu vor,
îmi place şi când îi ascult,
şi când împart din darul lor.
La psi şi-au aşezat tot darul
şi am să mi-l aşez şi eu.
Azi am cules puţin din harul
Brânduşei pentru versul meu.