Ploconul

Avea în pumn vreo câteva mărgele
Şi-a păcălit-o că ar ţine loc de stele
Când i le-a dăruit să se împodobească,
Apoi i-a dat oglinda sperând să îi zâmbească.

Ei i-a crescut temperatura în obraz
De parcă i-ar fi curs pe suflet gaz,
Iar el şi-a ambalat pretinsul dor
În staniol de foc strălucitor.

Poate credea prea mult în stele
Şi a orbit-o raza venită de la ele,
Sau poate că spoiala lui a fost de vină
Ori judecata ei fusese prea… senină.

Succesul lui s-a dovedit fulgerător
Şi, secerată precum spicul de secerător,
N-a înţeles prea bine ce s-a întâmplat,
Că a iubit-o iute şi s-a evaporat.

Ea ar fi aşteptat măcar o distilare
De sentimente pure pân’ la evaporare
Şi a vărsat o lacrimă pe pagini de scrisoare
Ce includea în ea cuvinte de chemare.

Când a crezut c-a plans destul
Şi-a înţeles că el era sătul
De-atâta jale şi-a plecat departe
Şi-a peticit cu plasturi inima frântă-n şapte.

Dar oricât de rapidă şi-oricât de trecătoare,
Iubirea lor n-a fost chiar fără vreo urmare,
Că a înmugurit doar unul dintre sâmburi
Şi-aşa le-a dat motiv să nu rămână singuri
Şi iar să se adune când le-a venit plocon,
După vreo nouă luni, un drăgălaş cocon.

Ea nu mai crede că mărgelele sunt stele,
Iar el nu mai aleargă ca vrăjit de iele;
Şi, chiar dacă muncesc ca nişte slugi, din greu
Şi chibzuiesc atent şi cel din urmă leu,
Nu-i loc de vreun regret în viaţa lor,
Că le-a umplut-o pruncul de dragoste şi dor.
(2012)

S-au jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte psi şi ceilalţi participanţi înscrişi în tabelul de pe blogul ei.