Semne

Dacă vezi o barză-ntâi
Un an singur ai să fii,
De stă barza-ntr-un picior
Toate oasele te dor,
Şi mai spun şi alte teze,
Dacă vezi mai multe berze
Vei petrece vara toată
Într-o ceată, într-o gloată.

Echinocţiul, anu-acesta,
Mi-a jucat şi mie festa,
Că la drum, pe câmp, văzui
Doar o barză-ntâi şi-ntâi,
Dar la nişte zeci de metri
Mai şedeau vreo doi cumetri
Cu piciorul cocoţat,
Între pene împlântat.
Mai departe, către zare,
Aripate pe spinare
Şi din ciocuri legănând,
Se-adunaseră un cârd.

Şi acum mă tot îndemn
Să văd după care semn
Mi se scrie viitorul...
Singură, ori cu poporul?
Am s-alerg şi am să zbor
Ori de oase care dor
Toată vara voi jeli?
Cine mă va lămuri?
(2012)

Inima cuvântului meu

Îţi las moştenire inima cuvântului meu,
Ţi-o las ca pe pâine, nu ca pe vreun zeu,
Să nu i te închini, să nu i te supui,
Dar să îţi fie hrană la sufletul hai-hui.

Să frângi din ea bucăţi şi când ţi-o fi alean
Să muşti din ea cu poftă. N-o irosi în van...
În miezul ei cel dulce şi plin de înţeles
S-au măcinat seminţe de gând atent ales,

S-au înmuiat în soare, în vis şi în himere,
S-au copt printre emoţii care ardeau să spere
Că te-or atinge, poate, şi-or arde mai departe
În inima ta caldă şi n-or cunoaşte moarte.

Ştiu c-ai să vrei să afli care s-au întâmplat
Din vorbele acelea, cândva, cu-adevărat,
Că ai să vrei să smulgi din paginile scrise
Inima mea şi-apoi ai s-o diseci de vise,

Dar nu-i nevoie pentru că din tot ce-am dăruit
Tu înţelegi şi simţi ce singur ai trăit
Şi ai să-ţi faci oglindă din partea de cuvânt
La fel scrisă pe foaie, la fel la tine-n gând.
(2012)

Vârtej

Vânt sălbatic scăpat din lanţuri,
Cu gust de libertate,
Incolor într-o cromatică vânătă
De peisaj vesperal
Cu amânare pentru seninul catifelat
În văzduhul adânc,
Concentrat de aer
Cu dispersie de particule neimportante,
Întoarcere cu repetiţie
Pentru frunze şi praf.
(2012)

Şi vârtejul duce către psi şi tabelul ei cu duzinari.

Să fii om

Să fii om e încercarea cu care vii pe lume,
E ceea ce ţi se lipeşte de nume
Ca o definiţie, ca un adevăr la a doua vedere
Ascuns după trăsături oricum efemere.

Să fii om înseamnă să te ridici pe tine
Din cărămizi grele şi câteodată puţine,
Să te înalţi atât cât ţi-e visul şi zarea,
Să nu te dărâme nici vântul, nici marea.

Să fii om poate fi o povară în plus
Când ai lângă tine încă un suflet de dus,
Când sprijini pe umeri sau ţii tare de mână
Pe cine-ai alege lumea ta să-i rămână

Aşa plină de vise, aşa plină de zbor,
Să o ducă-nainte, să o aibă izvor
Pentru încă o vreme, pentru o încercare
Când ţie în faţă drumul parcă-ţi dispare.

Să fii om mai înseamnă şi să nu îngrădeşti
Nici zborul de-alături, nici alte poveşti
În care se-ntâmplă să creadă curat
Vreun alt trecător, poate neînsemnat.

Să fii om e iubire şi încă mai mult:
Înţelegere blândă pentru orice tumult
De emoţii, al tău sau al celor din jur,
Pentru gând înţelept ori cuvânt imatur.

Să fii om e atunci când te străduieşti
Deschizând o cărare să nu îmbrânceşti,
Să despici o pădure, dar să nu laşi vreo rană,
Să alergi doar cu rost şi nu pentru vreo toană.

Când te naşti ţi se dă numai o încercare...
Să fii om totdeauna, fără de încruntare,
Fără pauze şi fără să cauţi odihnă sau somn
Să faci pace cu tine... fiindcă eşti om.
(2012)

Comentariu la tema aleasă de Ratzone pentru Blog Power. Alte păreri exprimate:
Uman, dual...
Vise în minţi închise
oameni...
Umanitate, inumanitate, dezumanitate... UN ARTICOL UMAN!

Prietenie

Mi-aş închiria o odaie măruntă
Într-un suflet cald, într-o inimă primitoare,
M-aş înveli în mătase moale şi multă
Ruptă fâşii din nori, din izvoare.

Din umbre şi din transparenţe perfecte
Mi-aş deschide ferestre şi porţi spre lumină
Lacăte şi zăvoare mi-ar fi defecte,
Descuiate fără chei şi fără rugină.

M-aş odihni pe gândul bun, pe clipa de înţelegere,
Aş dezbrăca lacrimi şi hohote de râs,
Nu mi s-ar tăia bucuria cu vreo prelegere,
Şi lacrima şi-ar găsi pereche pentru plâns.

M-aş putea rezema din când în când de-un perete
Sau poate aş găsi o aripă în plus
Când ale mele ar fi obosite şi bete
De prea mult zbor, de prea mult sus.

Mi-aş plăti chiria cu o cameră geamănă
Deschisă mereu în inima mea
Şi ai înţelege de ce ţi-e acasă şi de ce seamănă
Cu tot ce ai fost, cu tot ce ai vrea.
(2012)

Psi a lansat provocarea. N-am crezut că am să-i răspund, dar până la urmă muza s-a prezentat la apel. Au mai fost inspiraţi şi cei care s-au înscris ca de obicei în tabel.

Autograf

Stă între paranteze, cuminte şi aproape invizibilă,
Ai crede că e condamnată pentru o vină teribilă.
Şi-a înşirat toate cărţile pe masă când a vrut să rămână;
A rămas, dar cu jocul pierdut de la prima mână.
A înghiţit găleţi de cuvinte amare
Ca să nu le arunce în faţă… că ştie că doare.
A încercat să cureţe ce era murdar
Cu sufletul ei întemniţat în chihlimbar.
A fost ţinută în şah fără îndurare,
Nu i s-a dat mat fiincă mai are
De făcut câteva rostogoliri în aer, ca un salt mortal,
Şi câteva vise ascunse într-un plan ireal.
Despre cele din urmă nu ştie decât ea;
Când a vrut să le ceară i s-a spus: ”Viaţa-i grea!”
Şi târziu a aflat c-a fost timp petrecut
În clepsidre golite de conţinut.
Dar în secret şi fără ca nimeni să-şi dea seama
Şi-a învins durerea şi teama
Şi a lăsat zgâriat pe toate inimile pe care le-a atins
Un autograf ca o pecete pe necuprins.
(2012)

Duzina de cuvinte de la psi a inspirat-o pe ea şi pe toţi cei înscrişi în tabelul ei.

Semnele unui anotimp uitat

Credea că ce i se-auzea în piept
Erau doar pietre reci de moară
Muşcând din timpul ce-i stătea 'nainte drept,
Fără ocoluri pe cărări care să doară.

Credea că îi murise orice urmă de simţire,
Că dragostea se conjuga doar la trecut,
Că i se desfrunzise inima când ploi legate-n fire
I-au smuls în lacrimi ultimul sărut.

Credea că îşi arsese toate vorbele frumoase
Că sufletul a tot strigat şi-a amuţit târziu,
Cuprins cu sete în cenuşă pân'la oase,
Şi nici acolo nu-i mai rămăsese ceva viu.

Dar nu ştiu cum un zâmbet a tăiat în piatră
Şi-n piept i-a tresărit un foşnet de aripă,
Apoi s-au revărsat incendii departe de-a lor vatră,
Dar nu i-au ars păduri de dor ivite-n clipă.

Şi-a amintit să-ngăduie sărutului să doară
Şi lacrimii să limpezească cerul,
Să-şi încrusteze-n el cuvinte care zboară
Sperând că vraja lor înfrânge efemerul.
(2012)

Provocarea de la psi.

Adam şi Eva

Adam şi Eva se îmbrăcau în frunze,
Noi am deprins năravul cuvintelor frumoase
Şi-apoi, în unele momente mai confuze,
N-am mai ştiut care-s adevărate şi care mincinoase.

Ne-am învelit în legi şi le-am numit iubire
Şi jurăminte false drept romantism le-am luat,
Ne-am învăţat copiii că nu e fericire
Decât pe-acelaşi drum, bătătorit şi plat.

Balade - trubadurii, romane şi poeme
S-au scris de veacuri multe şi se mai scriu şi-acum,
Imnuri curgând credule pe-ale iubirii teme
Ni se înfing în minte deplin, că sunt duium.

Plecăm în viaţă veseli crezând ce ni s-a spus,
Sperăm că niciodată n-om învăţa căderea;
Dar dintre toţi, câţi oare, întunecaţi de-apus
N-au cunoscut dezamăgirea şi durerea?

Câţi dintre cei ce nu au minţile obtuze,
Bătrâni, mai cred în romantisme siropoase?
Adam şi Eva se îmbrăcau în frunze,
Noi am deprins năravul cuvintelor frumoase...
(2012)

Ochii

Ochi de cer albastru mă privesc senin
Printre frunze dese mângâiate lin
De vânturi uşoare,
De raze de soare...

Şi din întuneric ochi de stele vii
Caută spre mine, palide făclii
De emoţii coapte
Tremurând în noapte...

Şi mă însoţesc peste tot în lume
Ochii din mulţime, ochii fără nume,
Ochi de cer senin,
Stele de destin...
(2012)

De ţi s-ar da încă o şansă

-Ajungi în lumea asta mare
Din întâmplare,
Zvârlit de soartă într-un timp şi-un loc
După noroc,
Cu mintea iute sau puţină,
Îmbelşugat udat la rădăcină
Sau însetat între nisipuri,
Cu foarte diferite chipuri.
După avere sau putinţă
Îţi construieşti întreaga fiinţă,
Îţi scrii destinul.
Astăzi te bucuri, mâine înduri chinul,
Şi-oricât ai vrea, tot nu eşti gata
În ziua când se cere plata
Şi-ai vrea să te mai naşti o dată, poate,
Să-ţi râzi în barbă-ncet de moarte...
De ţi s-ar da încă o şansă
Ţi-ai face viaţa mai frumoasă?

-Aş cere când mă nasc să am în minte
Tot ce-am trăit mai înainte,
Să mă întorc în lume înţeleaptă,
Să aflu mai uşor cărarea dreaptă
Pe care să-mi înşir paşii atentă,
Să nu fiu iarăşi repetentă
La vreo iubire neştiută,
Lăsată-n drum neîncepută,
La vorbe nerostite ori nepotrivite,
La întâmplări neînsemnate sau la dulci ispite.
Unde m-aş naşte ar fi clima blândă,
S-ar îndura de firea mea plăpândă
Şi nu m-ar viscoli prea aprig şi nici n-ar arde
Pârjoluri lungi în anotimpuri calde.
Şi mi-ar ploua în suflet dacă mi-ar fi sete,
Ori mi-ar seca tristeţea cu adieri prin plete,
Mi-ar fi senin în fiecare dimineaţă,
Iar stelele mi-ar ţine visările în viaţă.
Dar cum atâta perfecţiune nu există
Nu îmi rămâne decât să fiu optimistă
Şi să înfrunt c-un zâmbet fiecare zi
Până când una dintre ele... nu va fi.
(2012)

Penru Blog Power, Psi a propus tema "Dacă m-aș mai naște o dată, cine aș fi, de ce, unde aș fi?"
Au mai răspuns la întrebare:
Stop cadru
De-aş fi eu
Bălgradul de azi
Dacă m-aş mai naşte o dată
De-ar fi să mai fiu o dată...

Prea multă linişte

Prea multă linişte nu mi s-a petrecut demult,
În jurul meu şi-n mine e nesfârşit tumult
De întâmplări şi de schimbări, de şoapte şi de zbucium,
De foşnete firave şi de chemări de bucium.

Prea multă linişte aş vrea din când în când să-mi fie,
Atât de calmă şi cu totul lipsită de mânie,
Atât de blândă, de duioasă şi deloc pustie,
Prea multă linişte mi-ar fi în suflet poezie.

Aş îndrăgi-o, aş îmbrăţişa-o strâns
Şi mi s-ar şterge lacrimi ca şi cum n-aş fi plâns,
Din cute de pe frunte mi-ar dispărea vreo două
Când liniştea s-ar scurge ca boabele de rouă.

Prea multă linişte e vis neîntâmplat,
Dacă mi-ar fi promisă ar fi necugetat,
Şi, chiar de m-ar durea tăcerea când nimeni nu m-ascultă,
Prea multă linişte n-ar fi nicicând destul de multă.
(2012)

Vechiul balansoar

Un balansoar cu vise sub cerul înstelat,
Ascuns de ramuri dese foşnind înfierbântat
Când vântul le străbate şi le sărută blând,
Furând spre depărtare ce-i limpede în gând,
Se legăna odată pe muzica tăcută,
Purtând în dansul lui ochi speriaţi de ciută
Şi tâmple cu nelinişti, sprâncene arcuite
Şi buze fremătând cuvinte nerostite.

Un balansoar... Acuma-i bătrân şi părăsit
În neclintire veche de care, istovit,
S-a săturat demult şi-ar vrea să se despartă,
Să legene dorinţe, la fel ca altădată,
Să facă promisiuni frumoase şi deşarte
În nopţile de vară fierbinţi şi înstelate,
Cu adieri de vânt care sărută blând
Ochi speriaţi de ciută şi sufletul plăpând...
(2012)

Ploconul

Avea în pumn vreo câteva mărgele
Şi-a păcălit-o că ar ţine loc de stele
Când i le-a dăruit să se împodobească,
Apoi i-a dat oglinda sperând să îi zâmbească.

Ei i-a crescut temperatura în obraz
De parcă i-ar fi curs pe suflet gaz,
Iar el şi-a ambalat pretinsul dor
În staniol de foc strălucitor.

Poate credea prea mult în stele
Şi a orbit-o raza venită de la ele,
Sau poate că spoiala lui a fost de vină
Ori judecata ei fusese prea… senină.

Succesul lui s-a dovedit fulgerător
Şi, secerată precum spicul de secerător,
N-a înţeles prea bine ce s-a întâmplat,
Că a iubit-o iute şi s-a evaporat.

Ea ar fi aşteptat măcar o distilare
De sentimente pure pân’ la evaporare
Şi a vărsat o lacrimă pe pagini de scrisoare
Ce includea în ea cuvinte de chemare.

Când a crezut c-a plans destul
Şi-a înţeles că el era sătul
De-atâta jale şi-a plecat departe
Şi-a peticit cu plasturi inima frântă-n şapte.

Dar oricât de rapidă şi-oricât de trecătoare,
Iubirea lor n-a fost chiar fără vreo urmare,
Că a înmugurit doar unul dintre sâmburi
Şi-aşa le-a dat motiv să nu rămână singuri
Şi iar să se adune când le-a venit plocon,
După vreo nouă luni, un drăgălaş cocon.

Ea nu mai crede că mărgelele sunt stele,
Iar el nu mai aleargă ca vrăjit de iele;
Şi, chiar dacă muncesc ca nişte slugi, din greu
Şi chibzuiesc atent şi cel din urmă leu,
Nu-i loc de vreun regret în viaţa lor,
Că le-a umplut-o pruncul de dragoste şi dor.
(2012)

S-au jucat cu aceeaşi duzină de cuvinte psi şi ceilalţi participanţi înscrişi în tabelul de pe blogul ei.

Un visător

Un visător trăieşte deodată două vieţi:
Una de azi pe mâine, din întâmplări mărunte,
Şi alta neştiută în care nu-s peceţi
Să stea nesfărâmate când i se pun pe frunte.

Un visător mai are o aripă ascunsă
Şi, chiar dacă făptura îi e neînsemnată,
A învăţat să zboare în lumea nepătrunsă
De cei cu mintea scurtă şi inima uscată.

Un visător îşi poartă visarea ca pe-o torţă
Care-i arată drumuri ce n-au mai fost umblate
Şi le desţeleneşte, şi-apoi mai are forţă
Ca să înalţe ziduri şi turnuri de cetate.

Un visător dărâmă oprelişti şi zăgazuri
Sau ştie iscusit care se ocolesc,
Deschide porţi prin munte şi taie văi în valuri
Cu aerul că totul e simplu şi firesc.

Un visător trăieşte cu fulgerul în minte,
Şi visul lui e treaz, cu aripa întinsă,
Nu-i trebuie adesea nici urme de cuvinte
Ca să-şi cresteze gândul pe bolta necuprinsă.

Un visător e firul de praf pus în balanţă
Care înclină timpul în partea lui de viaţă
Şi-i picătura de rouă limpede, curată
Care stârneşte valul şi-l poartă marea toată.
(2012)

Pentru şi din cauza Biancăi Badea, după ce am citit Nu sunt scriitoare.