O viaţă

Ai apărut în lumea asta mare
cu ochi miraţi şi-atât de plini de soare
şi primul strigăt, prima luptă ce ai dat
a fost pentru un strop de aer minunat.

În braţe blânde ai fost cuibărit
şi ai crezut că greul s-a sfârşit.
Şi-apoi când ai ţipat a doua oară
nici nu ştiai că poate să te doară.

Şi nu ştiai nici ce era ce doare,
şi nici dacă în lumea asta mare
există leacul pentru-aşa o boală...
Şi sânul mamei te-a hrănit întâia oară.

Când ai crescut, să mergi ai învăţat,
şi ai căzut, apoi te-ai ridicat,
şi ai văzut o jucărie care
era tot ce doreai din lumea mare.

Ca să n-o ai era de ne-nţeles
şi pentru ea ai plâns şi te-ai ales
cu lecţia că nu-i de-ajuns să vrei
ca să primeşti şi că nu poţi să iei.

Ai mers la şcoală să-ţi fie mai uşor
poate, vreodată, într-un viitor
pe care încă nu ştii să-l dezlegi
fiindcă nu-i cunoşti acele legi.

Şi toate au rămas fără vreun rost
când o iubire cum nicicând n-a fost
te-a prins în dulce gheara ei
şi-n suflet ţi-a aprins scântei.

Poate o clipă ai fost fericit
şi-n multe altele ai suferit,
dar numai pentru clipa cea divină
ai vrut să faci din Ea regină.

Şi ai luptat pentru iubirea Ei,
ai risipit flori, vorbe şi idei,
în palma mică sufletul ţi-ai pus
să-l ţină vremea toată şi ceva în plus.

Apoi când ai crezut că zbori
pe cerul vieţii s-au iscat din nori
furtuni cu fulgere ce-au secerat
aripi întinse, zborul cel înalt.

Şi au venit apoi în valuri
lucruri mărunte printre idealuri
şi-atâtea piedici câte ai găsit
tu le-ai învins, de nu, le-ai ocolit.

Te zbaţi mereu, alergi încă un ceas
că-s numărate cele ce-au rămas
şi multe mai sunt încă de-mplinit
până ce vremea ta ajunge la sfârşit.

Cu pumnul strâns în care-ascunzi pastile,
tot ce mai vrei sunt doar vreo două zile,
să stai tihnit şi să priveşti la soare
ca să te bucuri, să uiţi că te doare.

Te mai întrebi de a avut vreun rost
zbuciumul pentru vise care-au fost,
şi-ai vrea să ştii câtă însemnătate are
viaţa ta scurtă-n lumea asta mare.
(2010)

Te amo

(traducere, acelaşi autor)

Cât de departe-n timp ar fi,
Mi-aduc aminte acea zi,
Mă bântuie stăruitoare...
În mai, era târziu, răcoare...

La uşă mi-a bătut tihnit;
Privind-o, am rămas uimit
De frumuseţea-i de nespus
De înger coborât de sus.

Şi fără să o pot chema
Era deja în casa mea
Dansând cu pasul ei uşor
Până s-o-ntreb de i-a fost dor.

În palmă mâna mi-a cuprins
Şi împietrit ca într-un vis
Am auzit două cuvinte
Vibrând în suflet şi în minte:
“Te amo...”
(2010)


Încă o poezie ca un vis sau un moment care nu se uită niciodată: Te amo de Andrei
Şi acelaşi talent, aceeaşi inspiraţie, aceeaşi scurgere melodioasă a cuvintelor.

În ochii mei, marea

Marea cu braţele întinse
spre zborul liber al pescăruşilor...
În ochii mei,
gândind la tine,
stropi de mare.
Marea cu braţele întinse...
(1990)

Repetare

Te-am repetat până când
nu ţi-am mai ştiut sensul,
aşa cum aş repeta un cuvânt
şi aş ajunge să-i percep numai
sunetul... ciudat, străin,
golit de adevărata lui identitate.
Ţi-am repetat fiecare silabă
până când ai început să te destrami
ca un fum albăstrui
în aerul limpede.
(1987)

Râu

Tu
eşti un râu;
eu
stau pe malul tău
şi-mi las mâna să cadă în apă,
uşor,
uşor de tot,
ca să n-o tulbure
şi-mi simt degetele vibrând
de fiecare gând
pe care îl ating.
Din greşeală
o lacrimă s-a scurs
de pe obrazul meu;
pe apă au apărut unde
şi aştept să văd
cât de mult
vor creşte
cercurile.
(1987)

Acasa sufletului meu

Cu inima curată de copil,
Cu gândul simplu şi umil,
Aş vrea să mă întorc mereu
La casa sufletului meu.

Aproape văd în zarea minţii
Cum sfâşie din cer cu dinţii,
Cu piatra lui împărătescă
Puterea stâncii să o crească.

În mii de ani l-au străbătut
Paşi tineri care s-au temut,
Paşi veseli, paşii curajoşi
Care-au pândit alţi paşi sfioşi.

Şi s-au clădit peste cărare
Povara lor nu-i este mare,
Aşa cum tot uşor o poartă
Povara sufletelor toată.

Căci prin desişul din pădure
S-au prins iubiri în rugi de mure
Şi s-a ascuns sub pietre grele
Ura din inimile rele.

Pe toate muntele le ţine,
Şi căprioare, şi feline,
Şi zbor de vultur printre nori,
Şi cerul norilor în zori.

Din piatra lui împărătească
Puterea stâncii să o crească
Să fur puţin din ea şi eu,
Acasa sufletului meu.
(2010)

Se joacă...

(traducere, acelaşi autor)

O fată curioasă în lumea asta mare
Ţine în palme totul ca pe jucării
Şi-i place să se joace, la fel ca fiecare,
Dar jocul cu iubirea n-aduce bucurii.

Căci inimi rămân frânte şi răni nevindecate
Şi focul pus în joacă le mistuie pe toate,
O fată atât de mică în lumea asta mare
Raiul mi-aduce-n flăcări, iadul în nemişcare.

O fată dulce, mică în lumea asta mare
Se-apleacă spre ispita de-a crede-ntr-un străin,
Şi nu pot să o pierd. Aşa o încercare
M-ar face să mă-ntreb de vreau să mai revin.

Cine plăteşte preţul unui moment de joacă?
“Doar mă distrez” nu-i ceea ce vreau să mi se-ntoarcă,
Înnebunit de toate… am sufletul scos la vânzare
Pentru o fată mică în lumea asta mare.
(2010)


She's playing... o poezie inspirată despre iubire şi suferinţă pe care am îndragit-o de la prima lectură. A scris-o cu mare talent Andrei.

Sunt aici...

(traducere acelaşi autor)

Când noaptea stinge-n cer lumina
Nu-i greu să-i las minciunii vina,
Fără să plec, fără vreun pas
Privind tăcut spre ce-a rămas.

Unde eşti, dulce fată?
„Sunt aici...”

Aşa-i şoptesc uşor cuvinte
Ce ştiu că-i plac şi le ţin minte,
Apoi se scurg, pe jos lăsate,
De nu le strângi, vor fi uitate.

Unde eşti, fată?
„Aici...”

Când plec un trandafir pictat cu cer
Pe prag l-aşez uşor că-i efemer,
Mă uit în ochii verzi ultima oară
Şi cel din urmă vers sub mâna mea coboară.

Unde eşti?
(2010)


Un vis frumos scris cu acelaşi talent de Andrei: I'm here...

Pofta de cireşe

Parcă aş merge printre mărăcini şi stânci,
Cum mă lovesc şi mă zgârii de oameni.
Prea mulţi lasă în urmă semne adânci.
Sunt sătulă de cei care trec mai departe!
Prea rar cineva îmi şopteşte prea rece
Că va veni vremea cireşelor coapte,
Dar eu ştiu că ea va veni şi va trece...
(1989)

Despre pofta-mi de cireşe de la douăzeci de ani mi-am adus aminte astăzi, când cireşele-s coapte...
Irealia mi-a stârnit amintirile.

Pietre

De multă vreme drumul mă duce în spate
Fără greutate.
De multă vreme pietre de aceeaşi culoare
Se prind de picioare…
Unele sunt necesare
Pentru înaintare
Şi le duc pe unghia de la degetul mare.
Pe altele, nu ştiu de ce, le iubesc
Şi n-aş vrea să le rătăcesc,
Le ridic mai sus, aproape de inima mea
Unde le pun să lucească precum o stea.
Mai sunt şi pietre mai mici
Ca nişte furnici
De care mă scutur cu atenţie
La fiecare intersecţie
Pentru că ele cresc forţa de frecare
Şi mă încetinesc prea tare.
Din când în când îmi ies în cale
Sub tălpile goale
Pietre care par mai însemnate…
Din ele fac conglomerate
Şi le pun la răspântii semne
Cum că am avut câteva momente demne
De menţionat
Pe care nu le-am uitat.
Drumul mă duce în spate
Fără greutate
Cu toată povara de pietre către zare…
Care e o piatră şi mai mare.
(2010)

Un singur surâs

Când prea monoton zilele trec,
Când visul s-a frânt şi nu pot să plec,
Când prinsă-ntr-o clipă sau o întâmplare
Mi-e ceaţă în gânduri şi nu-i nici o floare,

Când n-am ce să plâng şi inima-i seacă
Şi nici nu mai ştiu dacă-s încă întreagă,
Când m-am rătăcit prin roi de-amănunte
Ce n-au nici un sens şi-s atât de mărunte,

E de ajuns o vorbă frumoasă
Ca un poem să-mi fie întoarsă
Şi-un singur surâs, o privire ce ştie
Spulberă norul şi clipa pustie…

E iar bucurie!
(2010)

Capitolul II

(traducere, acelaşi autor)

Dulce candoare care aminteşte
De-o lume inocentă, pură,
Un loc care cu greu se regăseşte
Şi poate chiar şi-atunci visul mă fură.

Încă un început mi s-a ales?
Sau e-un capitol scris în continuare
Povestea creşte fără înţeles
Şi cine ştie unde duce oare...

Chiar şi aşa, încă o dată
Mă-ntorc în urmă spre-acel gând
Că fiecare rimă îngânată
Era acelaşi, unicul cuvânt.

Şi nu-i trecut, şi nu-i nici viitor,
Acum am înţeles, în fine,
E numai sufletul meu călător
Ce umblă căutându-se pe sine.

Nu pot să uit nişte cuvinte
Şi peste altele să trec nu pot,
E glasul care îmi răsună-n minte
Şi-mi stăpâneşte sufletul de tot.

Povestea merge înainte...
(2010)


Un capitol de viaţă, o căutare continuă, o poezie ca o speranţă: Chapter II de Andrei

Plouă

Plouă sălbatic, plouă în lume
Plouă-n şuvoaie, plouă cu spume,
Plouă cu sunet de tobe-nfundate,
Plouă in noapte cu fire legate,
Plouă la streşini, plouă pe geamuri,
Plouă în iarbă, plouă pe ramuri,
Plouă ca şoapta unui izvor,
Plouă cu lacrimi căzute din nor,
Plouă pe toate, pe toate le spală,
Plouă, dar noaptea rămâne de smoală,
Plouă pe suflete nemângâiate,
Plouă cu dragoste şi bunătate.
(2010)

Căutare

M-am rătăcit într-un labirint
şi de atunci mă caut mereu.
E o căutare ciudată sau, poate,
un labirint ciudat
pentru că nu reuşesc deloc
să mă regăsc întreagă.
Uneori dau peste o frântură de gând,
alteori peste o trăsătură mai importantă,
însă, când cred că reconstituirea
se apropie de sfârşit,
descopăr cu mirare
ori că un gest mi-a luat-o razna,
ori că, între timp, o idee a mai evoluat
şi trebuie să o fugăresc
până după colţul următor.
Numai de m-aş termina de adunat
până la terminarea timpului
de şedere în labirint.
(1987)

Iarbă

Iarba verde de acasă,
Iarbă moale de mătasă,
Covor pentru tălpi sfioase
Cu fiori de vânt prin oase.
Iarbă deasă
Pentru coasă,
Iarbă rară
Să mă doară,
Când strivită nici nu geme,
Când se curmă nu se teme.
Iarbă nouă
Ţine rouă,
Iarbă veche
Cu pereche,
Iarbă arsă şi uscată,
Inima-i nemângâiată,
Iarbă fragedă şi crudă
Inima să mi-o audă,
(Iarbă verde)
Cine crede,
(Iarbă seacă)
Dacă pleacă.
Iarbă vie-a dorului
Fără umbra norului,
Iarbă care s-a uscat
Şi fânul s-a scuturat.
(2010)

Amintire

Pe vremea când stăteam pe patul tău cuminţi
Şi ascultam în murmur lin iubirea,
Ori povesteam cu glasuri mici, fierbinţi
Nimicuri între care doar tăcerea
Spunea tot ce-am fi vrut să povestim,
Pe vremea când visam ore târzii în noapte
Şi stele număram în ochii tăi miraţi,
Când ne pierdeam în doruri şi în hăţiş de şoapte
Eram frumoşi, nebuni şi minunaţi
Şi nu aflasem că, încet, încet, murim.
(1998)

Pacea din singurătate

E iarnă sus, în munte, la cabană,
E viscol, vânturi albe grele
Se-apleacă pe ninsori cu tot cu ele
Şi fulgeră în suflete o rană.

Peste un ceas noaptea cea oarbă
Se-aşterne de fantasme plină,
Umbre uitate de lumină
Ce în trecut vor să mă soarbă.

În întunericul adânc răsare luna,
Vântul se domoleşte cu mirare
Şi liniştea e-o nouă arătare
Pe muntele bătrân dintotdeauna.

Ascult tăcerea cu un fel de teamă,
Singurătatea las să mă cuprindă,
Ies cu paltonul până-n tindă
Şi toate par că vor să doarmă.

Aduc în minte tot ce altădată
N-am avut timp să mai măsor
Şi-acum îmi pare că-i uşor
Să regăsesc şi pacea toată.

Mâine voi coborî din munte-n viaţă,
Voi rătăci iar prin mulţime,
Singurătatea-n adâncime
Pierdută fi-va dimineaţă.

Mă voi amesteca printre destine
Şi ele vor lega destinul meu,
Voi căuta un drum şi-un loc mereu,
Când viaţa-n amănunte mi se ţine.

Dar intr-o noapte viforoasă poate,
Nesomnul când mă va veghea,
O umbră va reînvia:
E pacea din singurătate.
(2000)