Nu sunt...

Nu sunt un tren prin câmpii cu ciulini
şi fără de gară în calea-i de fier.
În treceri, mi-aşez pașii atent peste spini
când iarba-i uscată şi florile pier.

Nu tremur când doare puţin, ci când mor
câte un pic şi îmi scad din iubire.
Pe trepte spre moarte nu urc, ci cobor
fiindcă nu cred şi nu vreau nemurire.

De-o fi greşit, nu e singura breşă.
În scutul meu şubred destui au lovit.
Eu pot să-mi continui c-un copil ori c-o creşă
de gânduri, de visuri, de cer împlinit.

N-am dreptul la grevă, viaţa nu stă s-aştepte!
Nici gura flămândă, ori dorul flămând!
Iar dorul de gând, de scântei înţelepte
îşi fură secunda dintre clipe de rând.

Degete-mi sunt precum creta-n tocire:
amprente se şterg cu timp şi cu apă.
Pe undeva am găsit un creion spre-amintire
şi scriu prin văzduh norii albi ce m-adapă.

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
pictează cu trupul şi cântă culori...
Mie îmi vine să iau iarăşi aminte
la vreme, la fulger, la vânt, la eter.

Nu-s nici creolă şi nu sunt bălaie.
Ochii mi-s negri, ori mi-s urmă de cer,
ori iarba îmi creşte în priviri şi în ploaie
cât ţine câmpia şi drumul de fier.
(2013)

Şi alţii ca mine mai sunt printre nori,
o breaslă de oameni ce cioplesc la cuvinte,
 pictează cu trupul şi cântă culori...
Şi-atunci vă îndemn să luăm iarăşi aminte
la zbor în eter sau la drum pe câmpie
cu nodul la psi, împărţind bucurie.

Cât timp?

Cât timp poţi să trăieşti cu speranţa
şi fără să simţi pământ sub picior?
Cât îţi ajunge dorul să-ţi mângâie viaţa?
Cât timp poţi să crezi că îţi e dimineaţa
nu numai trecut, ci şi viitor?

După ce vreme îţi trece răbdarea
şi vrei împlinire în loc de-aşteptarea
amară, şi searbădă, şi fără vreun rost?
Când îţi dai seama că n-ai să treci marea
fără corăbii şi te trezeşti din mirarea
că şubred ţi-e podul din lemnul cel prost?

Un an, un deceniu, un secol? Milenii
s-au scurs aşteptând să treacă furtuni,
să vină seninul, să se facă minuni,
să fie curat, înalt, deplin şi nebuni
să nu treacă în frunte drept genii.

Cât timp până când aşteptarea se curmă
şi-apoi să pricepem că singura urmă
e numai a noastră şi nu-i de-aşteptat,
că e totdeauna de făcut şi de luat,
că lutul pe roată nu capătă formă
fără apă, picior învârtind şi degete unse
ce strâng până doare şi osul, şi unde-s pătrunse,
că lutul se-ncheagă, dar că e diformă
imaginea lui când ochiul se-nchide
când mintea adoarme, când inimi sunt vide?
(2013)

Visul

E şi mâine o zi pentru visul de azi.
Pentru visul de ieri astăzi e, poate, târziu.
Mâine din vis am s-adun, ai să scazi...
Vis amânat până când? Nu mai ştiu!

Ieri am fost ocupată. Cu ce? Nu-mi amintesc.
Astăzi timpul se scurge la fel de firesc.
Mâine îmi fac timp pentru vis ca să-l cresc,
dar nu de ajuns ca să-l şi împlinesc.

Visul meu râde şi are ochi albaştri.
E frate geamăn cu zarea plină de aştri.
Aştrii sunt tot ochii lui în oglindă de cer,
înmiiţi pentru lună, să-i stea giuvaer.

Visul meu e frate geamăn cu zarea.
Când senină, când tulbure precum marea
de asfinţit roşu, de răsărit auriu...
Culorile-acelea îmi arată că-i viu.

În fiecare zi îmi propun să-i ating o culoare,
în fiecare noapte să-i prind câte-o stea.
Când nu reuşesc mă doare şi îl doare.
Când da, parcă toată zarea-i a mea.
(2013)

Au mai visat, ne-au dat din vis şi nouă
câte o stea sau câte-un strop de rouă
şi, ca să le găsim steaua pe timp de zi
şi roua înainte
ca soarele s-o zvânte,
au iscălit cu visul în tabel la psi.

Minuni

Cum şi pe unde-şi leagă gândul drum,
ce îl stârneşte şi-l deapănă acum,
ce l-a făcut să fie mai demult
şi cum şi-o fi găsit ieşire din tumult
de întrebări, de sentimente, prin lacrimi şi surâs
când către mine aţi trimis hohot de râs,
nelinişti şi mirări, şi şoapte ori păreri
ce astăzi sunt la fel ori nu cum erau ieri?
De ce când mă citesc în vorbele mai vechi
cu rime la sfârşit în şiruri de perechi
mă recunosc un pic sau parcă nu mă ştiu?
Cum doar dintr-un un cuvânt a răsărit şi-i viu
şi vă răspunde la întrebări şi vouă
dar mult mai mult pe mine mă scaldă-n bob de rouă?
Eu ştiu că sunt minuni şi vreau să vi le-adun,
şi le întorc mănunchi cu gândul meu cel bun.
În clubul psi, în scoică, doar nişte perle mici
eu le-am făcut şirag şi le-am adus aici, şi-aici, şi-aici, şi-aici.
(2013)

Minuni (din vorbă cu voi)

Dureri ce se zbat în abisul din noi
cu timpul şi vrerea mai târziu le înmoi.
se pierd într-o lume a lor, fără soare.
le-alungi în trecut, nu le-alungi în uitare.

Din nebunia unei clipe arunci un cufăr încuiat
pe care-l crezi umplut cu fericire,
dar nu ai cum să ştii dacă-i adevărat
şi nici nu ştii dacă din clipa de iubire
cu patimă în care ai uitat de lume şi de tine
n-ai să aduni un cufăr mult mai mare, plin
cu un amestec de miere şi pelin
care să ţină loc de fericire şi de bine…

Un oarecare îţi întretaie calea
şi-l vezi altfel, şi-ţi este, şi ţi se întâmplă...
Ai cuceri pământul şi ai străbate marea
dacă ţi-ar sta alături cum gândul stă sub tâmplă.

Dacă îţi prinde lanţ de suflet şi de vrere,
dacă minciuna-i unge cuvintele cu miere,
dacă-ţi promite soare şi-ţi dăruie durere,
dacă îţi seacă gânduri ce îşi permit să spere
e bine când găseşti sau când aduni putere
să îi alungi cuvintele şi să împarţi la doi
şi-apoi să nu priveşti cu dorul înapoi...

S-a întâmplat aşa înc-o dată
iubirea să fie amar înşelată.
Poate c-atunci când răsărea printre stele
prea colorată lumina din ele
cu margini de panglică tivite cu dor,
poate era semn că iubirile mor.
Când dalta ciopleşte mereu nemiloasă
şi inima blândă întreagă n-o lasă,
când rana rotundă scurge durere
şi nu se închide sub a timpului vrere,
când n-o alină cine-a tăiat
şi nici nu o vindecă un cuvânt aşteptat,
poate era semn că nu te-a iubit
după cum meritai, după cum ai simţit.

Să ţi se coloreze imaginea-n oglindă
şi în durere să găseşti putere
să te desfaci ca dintr-o crisalidă,
un fluture ce n-a uitat să spere.

Să-ţi legeni în vise albastre
trecutul, iubirea, destinul,
tăcere şi şoapte, mereu ale voastre,
şi dorul curgându-şi preaplinul.

Întregul tău e-aşa de plin
că înmiitul fir de aur,
nisipul mării din tezaur
de dragoste, ţi-l faci destin.
Întregul tău e-aşa de plin
că dacă ţi s-ar termina iubirea
ai umple înc-o dată firea
din roua scursă din prea-plin.
Întregul tău e-aşa deplin!

"Cuvântul e-aromă de viaţă şi zbor",
Alungă demonii. Infernul e-al lor.
Nu-i numai păcat pe aripa stângă
Că-i tot din albastrul iubirii de lângă...

Cărarea ta de stele te poartă prin iubire
sau dragostea-i o stea aprinsă
ce-ţi luminează-ntreaga fire
şi-i singura ce nu se lasă stinsă.

Călător printre stele
îţi cauţi adăpost.
L-ai zidit din acele
sentimente, dând rost.

Castele i le faci din timp
- e fără de sfârşit oricât ar trece -
şi niciodată de nisip
- valul să-l surpe şi să plece.

În înserări, întomnare de zile,
în bătrâneţe, întomnare de om...
Luna preschimbă nopţi în idile,
înţelepciunea schimbă omul în dom.
(2013)

Din vorbă cu SimonaR, psi, Scorpio, dor.

Minuni (din vorbă cu voi)

Metafora se ascunsese prin bucătărie într-o oală
acoperită cu capacul. Credeam că oala-i goală...
Când am găsit-o, a fugit într-un lighean cu apă
în care dai cu mopul... nu cea care adapă
suflet şi viaţă. Tot fugărind-o prin casă
prin dulapuri, sub paturi şi sub masă
aproape c-am uitat-o, dar mi-am adus aminte
citindu-ţi versuri blânde din darnice cuvinte...

Nu sunt de gheaţă florile tăcerii,
ci mai degrabă-s pete de noroi
din mlaştina de întâmplări-nevoi
care înghite câte-un strop timpul visării.

Şi dacă uneori se deapănă dantele
şi ţesături uşoare cu bucle şi inele?
Frumosul şi urâtul n-ar avea înţeles
dacă nu s-ar opune şi n-am avea de-ales.

Sper să îmi iasă mintea din amorţire
repede şi să nu plec de-aici deloc,
unde mi-e cald şi moale şi mi-e miere
şi unde bucuria creşte dintr-un joc.

nu-s tristă, ochii-mi nu mai ştiu
lacrima rea care usucă visul.
singura lacrimă pe care-o plâng e picur viu
ieşită din din emoţii, din cuvânt şi-i soră cu surâsul.

nu mă ascund, dar prea prozaică se face lumea
în care mă învârt, sfârlează fără vrere.
aş vrea să mă opresc, să suflu în tăcere
duminica. să nu mai vină lunea!

dar îmi aduci duminici cu duzina,
iar lunea de la tine e tot o sărbătoare.
pisica toarce linişte, uitare
şi-n zilele năluce înmoaie-un pic lumina.

Tu eşti prea generoasă şi prea bună,
iar eu mă bucur mult că ne-adunarăm împreună
şi pot culege din gândul tău ales
şi-apoi cuvintele din nou se ţes.

Şi în oglindă te zăresc cum iei cuvântul şi-l supui,
îl treci hotare între minţi şi porţi de inimă descui.
Şi ne dăm spre muşcătură,
înc-o gură, şi-nc-o gură,
fără preget şi măsură
oricui vrea îmbucătură
de cuvânt cu inimă,
de suspin cu lacrimă,
de surâs cu patimă.
Zece căi se întretaie şi o strângere de mână
şi-i deajuns ca pân’ la urmă doar o cale să rămână.

Dacă din vorbele-mi se-ncheagă pace,
dacă din pacea mea nu picură tăcere,
ci liniştea se leagă şi îşi face
cuib în priviri care pătrund în sfere
adânci în înţeles şi blânde în emoţii,
când ştiu izvorul astei poezii în gândul către voi,
am câştigat din timpul fericit câte puţin cu toţii
şi-am învăţat alături atâtea lucruri noi.
(2013)

Din vorbă cu psi, Alma, Brânduşa, Vero, Scorpio, SimonaR.

Minuni (din vorbă cu Alma Nahe)

O ridicare de sprâncene îţi ţine răspunsul, misterul.
Ecoul nu se vinde, se dă ca efemerul
muşeţel, leac pentru toate…
Ecoul e-aşa mare că surpă stânci şi schimbă
forme de relief când între frunţi se plimbă.

Din vers ascuns în câmp cu iederă ce ţese
cuib de idee în ploaia cu noroc,
cresc nestemate pentru suflete alese
iar ofilirile-s târzii sau nu-s deloc.

Fiindcă ţi-e mintea cu salturi mortale
la paralele mereu inegale.
Când crezi că bara de sus o cuprinde
i-apare una deasupra şi-o prinde.
Apoi se învârte între cuvinte,
gigantica doar într-un deget şi minte,
şi hohot de râs
sau de plâns.
Te pune pe gânduri cu o paranteză
în care include o ipoteză
din care dezvoltă în subcoştient
surprindere prinsă-n cuvânt înţelept.

Prea tu să fii! aşa, cu nestatornicie…
schimbare de idee, cascadă în cuvânt,
adâcă răzgândire pe litere să-ţi fie
prea tu, prin desfrunziri de vorbe fermentând pământ.

Toate ţi-s ghicitori, iar ghicitorul
cată nu în stele viitorul,
ci trecutul şi-l petrece în oglindă
şi ghiceşte gândul cum vrea el să-l prindă:

Carul mare, rotindu-şi stelele peste oraş,
a spart câteva ferestre.
Deşi era noapte, pe-acolo se făcu făgaş
pentru lumină, în odăile terestre,
căci stelele erau puse nu sub lupă, ci sub telescop.
În odăi, poate erau oameni. Spun poate
pentru că prin cele mai multe ferestre ieşeau afară sforăieli
asortate cu scuipatul seminţelor în metrou
S-a auzit totusi şi un zvon de şoapte
sărac în decibeli
prin care somnambulii visători îşi descojeau gândul din ou.

Strălucitoare pânză paianjenul îşi ţese,
(fiindcă a ales un colţ pe lângă felinar)
fragilă şi elastică cu firele alese
şi împletite strâns, dar fără vreun hotar.
Căci margini i se pierd în umbrele cărunte
unde se prind pe chipuri, în inimi şi în minţi.
Paianjenul tot ţese cât să acopere un munte
cât să străbată mări în suflete cuminţi,
 iar firele lui poartă lumina cea firavă
a felinarului şi-o înmulţesc.
De-aceea când priveşti în întuneric, în tăcerea gravă
surâsuri le ghiceşti că înfloresc.
(2013)