(anacondeiere după nişte fraze scrise de psi)
Calea spre cunoaştere totdeauna trece
prin valea-ntrebărilor şi-a-ndoielilor noastre.
Răspunsul aprinde şi-nşiruie astre
în suflet ţinut în bezna cea rece.
Ades ni se par cumplite şi grele:
piroanele-l leagă în grea neştiinţă.
Sunt temeri mărunte şi spaime rebele:
nimic de aflat, ci numai zăbrele
ce-mprejmuiesc libertatea pentru orice fiinţă.
Când apele-ndoielii în urmă-s rămase
un suflet va creşte şi va deveni
o pasăre pură cu zboruri nu joase
când zorii de zi o vor ademeni.
Aripa-i apare odată cu zorii
pe care-i inspiră, un aer altfel,
preţios şi curat, fiindcă toţi norii
de spaimă-s fugiţi cu noaptea din el.
Într-o intimitate cu grijă păzită,
jurnalul nescris e-ncuiat cu lăcată,
libertatea din zbor înţelegi cum că vine
din decizii luate răspuns la ispită
la un capăt de drum când întinzi, răsfirată,
aripa cea nouă, regăsire de sine.
(2013)
Eu m-am inspirat, am inspirat acel aer altfel din cuvintele ce curg melodioase chiar şi atunci când psi le înşiruie în proză. După ce citiţi originalul vă invit să-i vizitaţi pe toţi cei înscrişi în tabel.
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
sâmbătă, 7 septembrie 2013
miercuri, 4 septembrie 2013
Gând
Vouă vă vine a toamnă,
mie îmi vine să plec.
Poate că-i numai o toană,
poate că numai încerc.
Vouă vă vine a vânt,
mie îmi vine a soare.
Poate că-i doar un avânt,
pasăre iar călătoare.
Vouă vă vine a ceaţă,
mie îmi vine să cânt.
Poate a dimineaţă,
poate un singur cuvânt.
Vouă vă vine a nor,
mie îmi vine să plâng.
Poate că încă mi-e dor,
poate că lacrimi mă frâng.
Vouă vă vine a ploaie,
mie îmi vine să râd.
Poate că râsul înmoaie
piatra căzută în gând.
Vouă vă vine-a tristeţe,
mie cândva mi-a trecut.
Poate acum dintre feţe
o port doar pe-aceea de lut.
(2013)
mie îmi vine să plec.
Poate că-i numai o toană,
poate că numai încerc.
Vouă vă vine a vânt,
mie îmi vine a soare.
Poate că-i doar un avânt,
pasăre iar călătoare.
Vouă vă vine a ceaţă,
mie îmi vine să cânt.
Poate a dimineaţă,
poate un singur cuvânt.
Vouă vă vine a nor,
mie îmi vine să plâng.
Poate că încă mi-e dor,
poate că lacrimi mă frâng.
Vouă vă vine a ploaie,
mie îmi vine să râd.
Poate că râsul înmoaie
piatra căzută în gând.
Vouă vă vine-a tristeţe,
mie cândva mi-a trecut.
Poate acum dintre feţe
o port doar pe-aceea de lut.
(2013)
marți, 3 septembrie 2013
Fiecare-şi are-un vis
Când te-au avut, ai fost răspuns la întrebare.
Întâia dată-au înţeles ce loc aveau sub soare
şi de atunci le umpli cu zâmbete şi cer
colţul lor mic de lume şi-atât de efemer
până să-l faci tu mare cât zarea şi în vreme nesfârşit.
Când te-au avut, destinul lor s-a împlinit.
Când te-au avut, părinţii nu ştiau misterul:
că nu-s ei cei ce au, ci limpezi precum cerul
sau verzi, adânc de mare, ori negri ca de smoală,
ochii tăi blânzi în inima lor goală
până atunci şi-au prins cârcei de-oţel,
şi tu îi ai, şi-oricând va fi la fel.
Apoi, crescând, ţi-au scris un viitor.
Unii l-au vrut croit pe visul lor.
Poate aveau neîmpliniri de-ascuns,
poate credeau că eşti la fel sau mai presus
de ce-au putut să fie ei şi să clădească
şi umbra visului au pus-o să te crească.
Poate, un timp, de milă sau ruşine,
ai lua cu împrumut un vis care nu-ţi vine
pe inimă, măsura potrivită,
şi ai simţi-o îndelung bătând neostoită
şi căutând cu spaimă şi un pic de disperare
scăpare din străină şi-amară-ncorsetare.
De-s înţelepţi, părinţii ţi-or ţine palmele ca scară
să urci pe ele visul tău pentru întâia oară,
şi-or pune sufletul chezaş să sui pe el
spre împlinirea ta şi-a visului rebel
ce le întoarce lumea de tot pe altă faţă.
De-s înţelepţi ţi-or de putere, speranţă şi povaţă.
Unui copil lăsaţi-i visul neatins!
Nu i-l visaţi voi, cei ce-aţi trăit o dată pe cuprins!
Nu-i prindeţi aripile cu cătuşe de o amintire!
Lăsaţi-i zborul, căci oricine-l are-n fire!
Şi, când aduceţi pe lume un copil, să ştiţi
că fiecare-şi are visul lui şi-ngăduindu-l, îl iubiţi.
(2013)
Întâia dată-au înţeles ce loc aveau sub soare
şi de atunci le umpli cu zâmbete şi cer
colţul lor mic de lume şi-atât de efemer
până să-l faci tu mare cât zarea şi în vreme nesfârşit.
Când te-au avut, destinul lor s-a împlinit.
Când te-au avut, părinţii nu ştiau misterul:
că nu-s ei cei ce au, ci limpezi precum cerul
sau verzi, adânc de mare, ori negri ca de smoală,
ochii tăi blânzi în inima lor goală
până atunci şi-au prins cârcei de-oţel,
şi tu îi ai, şi-oricând va fi la fel.
Apoi, crescând, ţi-au scris un viitor.
Unii l-au vrut croit pe visul lor.
Poate aveau neîmpliniri de-ascuns,
poate credeau că eşti la fel sau mai presus
de ce-au putut să fie ei şi să clădească
şi umbra visului au pus-o să te crească.
Poate, un timp, de milă sau ruşine,
ai lua cu împrumut un vis care nu-ţi vine
pe inimă, măsura potrivită,
şi ai simţi-o îndelung bătând neostoită
şi căutând cu spaimă şi un pic de disperare
scăpare din străină şi-amară-ncorsetare.
De-s înţelepţi, părinţii ţi-or ţine palmele ca scară
să urci pe ele visul tău pentru întâia oară,
şi-or pune sufletul chezaş să sui pe el
spre împlinirea ta şi-a visului rebel
ce le întoarce lumea de tot pe altă faţă.
De-s înţelepţi ţi-or de putere, speranţă şi povaţă.
Unui copil lăsaţi-i visul neatins!
Nu i-l visaţi voi, cei ce-aţi trăit o dată pe cuprins!
Nu-i prindeţi aripile cu cătuşe de o amintire!
Lăsaţi-i zborul, căci oricine-l are-n fire!
Şi, când aduceţi pe lume un copil, să ştiţi
că fiecare-şi are visul lui şi-ngăduindu-l, îl iubiţi.
(2013)
duminică, 1 septembrie 2013
Plan secund
(Prim) plan secund - duzina de cuvinte
Acolo îmi place să stau în tablou,puţin mai departe, în planul secund,
nu vreau strălucire, dar nici să m-ascund.
Las în prim plan locul altui erou.
Din locul meu strâmt dintr-un colţ, lângă ramă
priveliştea-i largă şi cuprinde tot restul:
lumina şi umbra, apusul şi estul,
pământul şi-naltul le văd fără teamă.
Dacă vii lângă mine şi-mi stai cât de-aproape
îngăduie rama şi suflarea-mi firavă
şi dacă-ţi arunci privirea cea gravă
încotro strecurat-am lumina prin pleoape
n-ai să vezi tot ce-mi răsare în faţă,
căci ochiul tău gândului tău e supus,
iar gândului meu nu-i stă bine răpus
de ce altă frunte-nţelege din viaţă.
Mai că mi-aş cere iertare că lumea,
aşa cum o ştiu, e mai largă pe-alocuri,
că unde tu crezi că-i înalt eu port tocuri,
iar când merg desculţă mi-e talpa prea grea
peste iarba pe care nici n-o vezi, nici n-o simţi.
Că dragă mi-e iarba, cea călcată-n picioare,
că-n ea-mi ies strămoşii să şadă la soare
în timp ce ai tăi stau în cer printre sfinţi.
M-oi face-ntr-o zi şi eu iarbă de coasă,
ai să mă cauţi într-un plan spiritual,
eu am să dorm, înflorită banal
jumătate de vară, ca un pled de mătasă.
M-oi aşterne covor pentru paşii oricui
dar va fi doar o pură-ntâmplare,
căci ce iarbă ar fi aceea ce are
înţelegerea faptului că există ori nu-i?
Sensul în iarbă e urcuşul spre soare,
din sămânţă, pământ, lumină şi apă,
şi din aer subţire, altă viaţă să-nceapă
şi apoi să se facă iar sămânţă din floare.
Dacă-n vieţi diferite, fir cu fir aruncat,
voi trăi în fărâme, atunci mi se pare
că pământul e lumea cea largă şi mare,
iar cerul tău veşnic e-aşa limitat!
Dacă vrei să mă ştii şi acum, şi mereu
regăseşte-amintirea unui dor de cuvânt!
Dorul scade şi trece, se subţie, plăpând,
dar cuvântul sunt eu şi-i în el gândul meu.
Nu-i o dogmă, ci-i numai o simplă părere,
aşa cum părere ne facem cu toţii,
cât ne vor ţine în minte nepoţii;
apoi nu-i nimic, nici măcar o durere.
La urmă aş vrea să te rog să-mi îngădui
că altfel mi-e lumea decât lumea ce-o ştii,
că de-mi întâlneşti azi cuvintele vii
şi nu-s şi-ale tale, să nu îţi impui
în locul meu strâmt din colţ, lângă ramă
unde nu-mi trebuie rol de erou,
gândul tău altfel fiindcă-n tablou
e loc pentru toţi, să n-ai nicio teamă!
(2013)
Background
That's where I enjoy to sit in the painting,
further behind, like a candle in background,
in forefront true heroes are usually crowned.
I try not to shine, but neither I'm fading.
From my place, the corner guarded by frame,
the view is as wide as the world is and awesome,
with lights and with shadows, with fall and with blossom;
I see down the earth, skies above all the same.
If you come near me and stay as close as
the frame and my breath allow you to stay,
if you take one good look thoroughly and with sway
where the light through my eyelids surrenders its rays
you won't see all that is in front of my eyes,
for your eyes on your thoughts with good reason oft dwell,
while my mind, if it's crushed, will indeed not bode well
when another's ideas are imposed as a guise.
I would ask for forgiveness that the world, as I know it,
it's wider than yours, or that's how it feels;
where you reach for a crest I wear often high heels,
and if barefoot I walk, I'm drowning in guilt
'cause the grass you don't notice and it never complaints,
for it's trampled by many without care in their run,
is the grass where my elders are enjoying the sun,
while yours are in heaven among angels and saints.
I will also become blades of grass for the scythe,
you will seek me forever in a mystical plane,
I will sleep, blooming briefly under showers of rain
from midsummer to fall, like a blanket outside.
I shall be a soft rug for the footsteps in passing,
but, of course, one would laugh at this joke of the hazard;
for a million years, maybe more, no one has heard
of such grass with a conscience pure, tender and lasting.
The meaning for grass is to rise into sunshine,
from seed, soil, light and water so clean,
and the thinnest of air other life to begin
and then flowers to wither and new seeds to design.
If in different lives, bit by bit spread and thrown,
I will live in small crumbs, then it seems that the earth
is the largest of worlds, and for life the true hearth
and your heaven's too narrow for me and my own!
If you want us to meet on the wings of forever,
find the memory lost of a longing for rhyme!
The longing grows faint, disappears in time,
but the word is myself and my thought now and ever.
It is not like a canon, but it's just a reflection,
as we all will become only thought deaf and blind,
for as long as an offspring will keep us in its mind;
and from there there is nothing deserving a mention.
In the end I would like for you to allow
that my world's not the same as the world that you know;
if you find all my words breathing now, row by row,
and they aren't yours too, do not tutor me how
to reflect otherwise, by your laws and your rules
when I'm holding my place, narrow corner by frame,
where I don't want or need to be hero with fame.
Do not worry! There's room in the picture to choose.
(2020)
Plan secund - secundă alegere
Nu mi-au iceşit întâmplările toateaşa cum mi-erau, minunate,
visele moi ca norii de vată
din vremea cea limpede şi nevinovată.
Unele au rămas în amintire:
o dorinţă vagă, o neîmplinire,
altele au crescut mai înalte
decât am crezut că se poate.
De aceea la o bucată de viaţă
într-o deşteptare, a doua dimineaţă,
am tras cu cărbune linie de bilanţ.
Am mai smuncit o dată de lanţ
ori de ce mă ţinea legată
şi chiar dacă nu m-am desfăcut toată
dintre frânghii şi alte prinsori
am inventat altfel de miez după zori.
Am desenat planul secund,
am aflat cărări care nu mă ascund,
am mai făcut un vis sau două să zboare,
m-am urcat pe ele, pasăre călătoare.
Când mi-o fi zborul simplu şi lin
am să-l întind pe-aripi încă puţin.
Din furtună am să rup cărbune
şi-am să pictez timpuri mai bune.
(2013)
Mă bucur să vă reîntâlnesc şi să mă alătur vouă în tabelul psi-lunelilor.
Etichete:
2013
,
2020
,
duzina de cuvinte
,
preferatele mele
,
psi-luneli
,
translated in English
Ştiu şi totuşi irosesc...
...secunde, ore, zile, ani...
Nu contează dacă irosesc bani.
Timpul mă doare mai tare.
Nu timpul meu, ci timpul pe care
nu-l împart, nu-l adun, nu-l păstrez, ci îmi trece
printre degete indiferent şi rece
când nu mi-e dragul aproape,
când stau închisă sub pleoape
şi privesc înăuntru focuri de artificii, ispite.
Timpul nu iartă, dragului i se permite
o vreme. I se pune punct la final.
Degeaba port rochie de bal.
Niciodată nu ştii unde şi când
cade punctul arzând,
pârjolind orice gând,
orice simţire,
orice devenire.
Într-o zi, într-o secundă
timpul va sta ori va fugi să se ascundă
de mine
şi eu am să rămân într-o durere
cu o aripă căzută care nu mai ştie să spere
zborul şi am să ştiu că mi-s mai puţine
şi rădăcinile, şi cu-atât mai firave.
Până atunci las tăcerile grave
să se facă stăpâne pe gândurile negre şi sonore.
Ştiu şi totuşi irosesc secunde, ore...
(2013)
Despre alte irosiri
în cuvinte, în iubiri
şi în câte or mai fi:
citiţi pornind de la psi.
Nu contează dacă irosesc bani.
Timpul mă doare mai tare.
Nu timpul meu, ci timpul pe care
nu-l împart, nu-l adun, nu-l păstrez, ci îmi trece
printre degete indiferent şi rece
când nu mi-e dragul aproape,
când stau închisă sub pleoape
şi privesc înăuntru focuri de artificii, ispite.
Timpul nu iartă, dragului i se permite
o vreme. I se pune punct la final.
Degeaba port rochie de bal.
Niciodată nu ştii unde şi când
cade punctul arzând,
pârjolind orice gând,
orice simţire,
orice devenire.
Într-o zi, într-o secundă
timpul va sta ori va fugi să se ascundă
de mine
şi eu am să rămân într-o durere
cu o aripă căzută care nu mai ştie să spere
zborul şi am să ştiu că mi-s mai puţine
şi rădăcinile, şi cu-atât mai firave.
Până atunci las tăcerile grave
să se facă stăpâne pe gândurile negre şi sonore.
Ştiu şi totuşi irosesc secunde, ore...
(2013)
Despre alte irosiri
în cuvinte, în iubiri
şi în câte or mai fi:
citiţi pornind de la psi.
Cântare
Am câştigat prieteni cu o vorbă (dulce sau amară),
pe unii i-am păstrat cu o mână (întinsă să dea sau să ceară),
pe alţii i-am pierdut cu o uitare.
Totul se drămuieşte pe cântare:
vorba, mâna, uitarea,
însingurarea.
Greşeala nu-i o excepţie. Se măsoară.
Atârnă greu pe fiecare răsărit,
pe aripi, pe bătrâneţe... piatră de moară.
E-un joc de logică. Am ghicit!
Îi deduc regulile din mers, din schimbare,
până când logica devine o plimbare
printr-un popor de amintiri: am iubit,
am sperat, am făcut ce-am făcut, am trăit.
Încă nu-i gata jocul.
Regula cea mai de preţ e norocul.
(2013)
Duzină de vacanţă, întârziată doar la publicare. Prietenii din club n-au întârziat şi s-au întâlnit ca de obicei în tabel la gazda noastră de fiecare săptămână, psi.
pe unii i-am păstrat cu o mână (întinsă să dea sau să ceară),
pe alţii i-am pierdut cu o uitare.
Totul se drămuieşte pe cântare:
vorba, mâna, uitarea,
însingurarea.
Greşeala nu-i o excepţie. Se măsoară.
Atârnă greu pe fiecare răsărit,
pe aripi, pe bătrâneţe... piatră de moară.
E-un joc de logică. Am ghicit!
Îi deduc regulile din mers, din schimbare,
până când logica devine o plimbare
printr-un popor de amintiri: am iubit,
am sperat, am făcut ce-am făcut, am trăit.
Încă nu-i gata jocul.
Regula cea mai de preţ e norocul.
(2013)
Duzină de vacanţă, întârziată doar la publicare. Prietenii din club n-au întârziat şi s-au întâlnit ca de obicei în tabel la gazda noastră de fiecare săptămână, psi.
Tu cine eşti şi când?...
(traducere)
Eram o picătură caldă din ploaia ce-ţi cădea în palmă
şi blând îţi mângăia mătasea mâinilor tale străvezii.
N-ai mai fi vrut să se oprească ploaia de vară dulce, calmă,
dar vara asta tot se duce, chiar dacă tu ai vrea s-o ţii.
Eram o frunză ruginie ce scuturată de-adiere
şi liberă în zbor se-aşază în mâna ta spre ea întinsă,
dintr-un copac pustiu şi singur în care numai o părere
a mai rămas pe crengi uscate din toamna altădat’ aprinsă.
Am fost şi fulgul de zăpadă plutind la geam în zbor curat
ca visul tău neînceput, fără de pată, fără nor,
dar noaptea asta a-ngheţat şi vântul care m-a suflat
şi spulberat m-am risipit din nou în dor.
Eram o pasăre frumoasă, albastră şi râzând la tine
în timp ce-ţi cântă serenade cu dulce tril, cu dulce glas
şi-aş fi putut pleca în lume cu vorbe atâta de puţine
sau chiar deloc când primăvara n-a stat nici ea încă un ceas.
Ştiu, orice mi-ar aduce viaţa tu îmi vei fi mereu în cale
şi lângă tine voi ajunge oriunde-aş merge şi oricând.
Cântecul meu cu drag se-nchină doar ţie şi iubirii tale,
dar cine eşti tu şi pe tine te-oi întâlni anume când?
(2013)
M-am întâlnit cu tinereţea şi nu i-am rezistat...
Andrei a întrebat And You?... Şi-am devenit ecou fiindcă blândeţea şi căldura din întrebarea lui s-au făcut surâs şi dulce amintire.
Eram o picătură caldă din ploaia ce-ţi cădea în palmă
şi blând îţi mângăia mătasea mâinilor tale străvezii.
N-ai mai fi vrut să se oprească ploaia de vară dulce, calmă,
dar vara asta tot se duce, chiar dacă tu ai vrea s-o ţii.
Eram o frunză ruginie ce scuturată de-adiere
şi liberă în zbor se-aşază în mâna ta spre ea întinsă,
dintr-un copac pustiu şi singur în care numai o părere
a mai rămas pe crengi uscate din toamna altădat’ aprinsă.
Am fost şi fulgul de zăpadă plutind la geam în zbor curat
ca visul tău neînceput, fără de pată, fără nor,
dar noaptea asta a-ngheţat şi vântul care m-a suflat
şi spulberat m-am risipit din nou în dor.
Eram o pasăre frumoasă, albastră şi râzând la tine
în timp ce-ţi cântă serenade cu dulce tril, cu dulce glas
şi-aş fi putut pleca în lume cu vorbe atâta de puţine
sau chiar deloc când primăvara n-a stat nici ea încă un ceas.
Ştiu, orice mi-ar aduce viaţa tu îmi vei fi mereu în cale
şi lângă tine voi ajunge oriunde-aş merge şi oricând.
Cântecul meu cu drag se-nchină doar ţie şi iubirii tale,
dar cine eşti tu şi pe tine te-oi întâlni anume când?
(2013)
M-am întâlnit cu tinereţea şi nu i-am rezistat...
Andrei a întrebat And You?... Şi-am devenit ecou fiindcă blândeţea şi căldura din întrebarea lui s-au făcut surâs şi dulce amintire.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)