Blestemul Tincăi (2)

(continuare de aici)

Tinca n-a avut copii
şi simţind că e aproape
ceasul ultimei chindii
a scos straie şi prosoape,
un oghial şi-o pernă moale,
nişte scoarţe noi, ţesute,
un ceaun şi două oale
care să fie umplute
cu ciorbă şi cu sarmale
când i-or face pomenire
dintre neamurile sale
cei ce-or fi mai cu simţire.
Apoi a chemat notarul
să-i însemne pe hârtie
că îşi lasă tot amarul
de avut, zestre să-i fie,
unei nepoate de frate
rămasă demult orfană
crescută-ntr-un sat, departe,
de-o vădană, tot sărmană.
Fata a aflat târziu
cum îi fu schimbată soarta
şi-a intrat în loc pustiu
deschizând, sfioasă, poarta.

În coşarca de nuiele
lăsată în faţa uşii,
ca o noapte fără stele,
aştepta mâţa mătuşii.
O pisică-aşa zburlită
nu văzuse niciodată.
Ochii-adânci purtau ispită
în privirea lor ciudată.
Iar pe streaşină stătea
ca un ghem alb de zăpadă
bufniţa ce picotea
pe uluc, gata să cadă.
Casa, toată răscolită
de străini la-nmormântare,
murdară şi prăfuită,
aştepta dereticare.
Şi s-a apucat de treabă,
a spălat, a strâns, a şters
şi a măturat în grabă.

Mătura îi dădea ghes
către pivniţa închisă
cu un lacăt fără cheie
ca o lume interzisă
unde nu stau doar ciuveie.
Curioasă, biata fată
de belciuge-a tras c-o rangă
şi-a deschis uşa îndată
gândind că are s-o dreagă
mai târziu, când o fi vreme.
Amuţită de uimire
când din beci au prins s-o cheme
glasuri, scâncete, jelire
a păşit în jos pe trepte
lunecoase, ştirbe, reci,
neştiind de să se-ndrepte
spre întunecatul beci
sau să fugă înapoi
de teamă ca să nu moară
când îi fac inima sloi
umbre care-o înconjoară.
Unde scara s-a sfârşit
a găsit un felinar.
Nu avea la ea chibrit,
dar alături un amnar,
cremene şi-un pic de iască
i-au fost toate de-ajutor.

Lumina juca drăcească
pe pereţi şi un sobor
de ciudate creaturi
i s-au arătat 'nainte:
un dragon cu solzii suri
răsuflând pe nări fierbinte
şi trei inorogi legaţi
lâng-o iesle, mai deoparte,
argintii şi aripaţi,
zvârcolindu-se de moarte.
În mijloc, pe-o masă mare
era deschis un grimoar,
lângă el într-o căldare
cu un iz stătut, bizar,
o poţiune clipocea
izvorând un fum verzui
care se împrăştia
şi-i ţinea pe toţi tehui.
Când l-a inspirat nepoata,
în loc să o ameţească,
ei i-a arătat cum soarta
are s-o învrednicească.

Ca şi cum dintotdeauna
ar fi învăţat magie
a chemat în horă luna,
stelele şi-o păpădie
şi le-a preschimbat în iele.
A dansat până în zori
cu nebunele, iar ele
s-au făcut pe urmă flori
galbene, mici, parfumate,
cu miros de miere dulce,
stele-n iarbă presărate,
vântul hora să le-o usce.
Când nepoata s-a trezit
între flori de sânziene,
lângă iazul adumbrit
din poiană, printre gene
a zărit, culcată-n iarbă,
o baghetă de argint.
Sângele-a-nceput să-i fiarbă,
a atins-o în alint
şi a prins-o-n pumnul strâns
ca să-i simtă vraja nouă.

După Tinca mulţi n-au plâns,
poate doar tăcuta rouă...
Şi nici ei nu-i pare rău,
căci s-a-ntors şi-i iar frumoasă,
ochii verzi, părul pârău
peste umeri i se lasă,
şi-i tânără ca o noapte
când apune soarele,
iar secretul ei, în şoapte,
îl spun numai ielele.
(2015)

(continuarea aici)

Iarăşi am întârziat, c-am muncit câteva zile
ca să scriu, din viaţa Tincăi, încă două sau trei file.
Inspiraţi de vraja nopţii când ies ielele afară,
duzinarii din tabel alte rânduri înşirară.