M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare,
îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
Străluciri de mătase pe pielea bronzată
şi contur delicat - o umbră de fată -
nu ni se-arată, ci se-ascund în tablou.
O pată-n nisip ca un fel de ecou
al unui mister ce se vrea ghicitoare...
Răspunsul îl află din adânc fiecare.
Văd întuneric sau văd frumuseţe?
Apoi îmi închipui vreo câteva feţe
şi le rotesc ca pe măşti pe ovalul
aproape perfect ce-ntunecă malul.
Una visează privind înspre zare,
alta pe-obraz are-o boabă de mare,
iar ochii i-s trişti şi întorşi către sine,
o alta surâde spre iubitul ce vine
să o cuprindă îmbrăcat în lumină,
în adiere şi în sarea marină.
Mai este o mască ce râde de toate
fiindcă le ştie pe de rost, cu păcate,
noroace, cu gânduri şi visuri,
cu-avânturi, cu nori şi chiar cu abisuri.
Mă priveşte şăgalnic şi-mi face cu ochiul,
apoi îşi ridică la ureche ghiocul
şi-ascultă ce-a fost şi ce-are să vină:
visuri, tristeţi, întuneric, lumină...
(2015)
Ce le-a şoptit fără cuvinte
o umbră din tablou, ce şi-au adus aminte,
privind-o, aflaţi, ca de-obicei,
tot de la Eddie. Click... şi îi găsiţi pe ei.
M-ai început de la cuprins,
m-ai frunzărit absent şi pe sărite.
Pe-o pagină vreo câteva cuvinte,
uimindu-te, de suflet ţi s-au prins
şi, curios să înţelegi mai mult,
ai căutat prin pagini disparate,
şi-ai disecat tăceri printre păcate
şi râsete-ntr-a verbului tumult.
Apoi citit-ai toată cartea, rând cu rând,
şi notele de la subsol spre luminare
pe unde-a întâmplărilor cărare
se înfunda într-un abis de gând.
Ce ai aflat? M-ai învăţat pe mine
aşa cum par, abstractă, pe de rost,
cu idealuri zămislite din ce-am fost
trimise în solie peste hotar spre mâine?
M-ai încadrat în ramă fără zare,
simplificată-n planul de idei,
m-ai sărăcit de ce-i nespus şi de scântei,
sămânţa flăcărilor viitoare.
Printre atâtea vorbe câte-am spus
şi printre lacrimi, zâmbete şi gesturi
sunt rânduri albe-n care universuri
răsar, apun şi ţi-s de nepătruns...
(2015)
Pe-un catafalc ajuns, răpus de anemie,
zăcea împuţinat, cu faţa pământie,
cu falca încleştată, portret al neputinţei
ce macină şi-omoară-nceputul năzuinţei,
timpul meu liber din cuget unde port
retuşul realităţii. Era, sărmanul, mort,
depus într-un coşciug 'nainte de deces
spre-a-mpiedica molima să capete acces
la timpul celălalt ce are mai mult rost
în schema vieţii mele de om cu cuget prost,
supus şi-nlănţuit de clipa scursă-n grabă, zi după zi fugind după vreo altă treabă,
un om de rasă necunoscută încă
şi încuiat în sine ca-ntr-o eternă stâncă,
umplut cu fiere, frică şi frustrare.
Toate-s utile în schema asta mare
cu roboţei făcuţi dintr-un ţesut vâscos
uşor de modelat şi fără niciun os,
ce nu se răzvrătesc, cu zid înconjuraţi,
şi nici nu-şi plâng de milă... Atât sunt de ciudaţi!
Un lup adevărat de i-ar vâna, n-ar şti
din cale să îi fugă nici cât nişte copii.
Dar lupul ar fi pus şi el la încercare,
că n-ar vedea cu lupa de-s vii şi de mâncare.
Timpului meu cel liber din cuget am să-i fac
o ventilaţie-asistată chiar sus, pe catafalc,
şi am să fur secunda ca pe-un fursec gustos,
s-o stăpânesc, s-o-nalţ, s-o umplu de frumos,
iar ea să-nceapă gând, şi-apoi cuvânt şi viaţă
să curgă prin peniţă şi prin surâs pe faţă...
Şi s-or roti tăceri în sentimente pline,
şi s-or desţepeni tăgade în destine,
şi nu s-or limita lianele de gând
până nu vor atinge tărâmul renăscând
din basme născocite ca aripi pentru vis - rotiţa împlinirii când nu e interzis.
(2015)
La Eddie în tabel, cu aceleaşi cuvinte
nesfârtecate şi scrise mai cuminte
s-au înşirat toţi duzinarii înc-o dată
Citiţi ce-au scris! Cuvântul le e daltă.
Drumul e plin de praf şi bătucit,
brăzdat de şanţuri în care-s înşiraţi -
mărgele de trecut - pierduţi şi-apoi uitaţi,
paşii bătrâni ai altui nesfârşit.
S-au suprapus adânc, tot mai în jos
şi-au scris istorii în piatră încrustate,
piatra s-a desfăcut în boabe răsfirate
de vântul cel risipitor şi nemilos.
Paşi noi se rostuiesc pe temelie
de paşi şoptiţi de vânt din amintire,
întreţesuţi ca un covor de nemurire
legat de drum la capăt cu temeinicie.
Chiar dacă-acelaşi şanţ îl adâncesc,
paşii cei noi pe drumul vechi de când e lumea
urcă, de fapt, un pisc după genunea
din care paşii dinainte se ivesc.
Paşii cei noi s-or învechi şi ei,
purtaţi de vânt sau duşi de gând în faptă -
un nesfârşit rodind amiaza coaptă
din mugurii aceleeaşi idei...
(2015)
Pe drumul vechi al limbii înşiră din cuvinte
paşi noi ai altui gând ivit în altă minte
şi-apoi ne dau în dar cărarea inventată
pe harta care creşte de Eddie protejată.
Cu năframa cea neagră peste ochi strâns legată
ai atins un abis de-ntuneric şi, iată, coborai ca un orb printre astăzi şi mâine,
căutând după iz o felie de pâine.
Ai fi spus altădată că-i un ţel anodin,
dar cel ce erai îţi e astăzi străin.
Un ropot de stele căzând te-mpresoară,
iar pulberea lor începe să doară, muşuroi împietrit de fărâme din care
puteai să clădeşti un palat de visare.
Pe umerii minţii în loc de aripi
ţi s-au prins nişte coji din care-nfiripi
un fel de elitre ce te-ascund de lumină,
de cântec, de tine - cuibar pentru vină.
Un tăvălug ţi-a strivit mândria şi cerul,
un drum netezit ţi-a deschis, dar misterul
din paşii pierduţi înainte de-ai face
îţi macină suflet şi nu îţi dă pace.
Îţi spui lapidar că nu-ţi pasă deloc,
că viaţa îţi e ca un joc de noroc,
că zarul eşti tu, că-ţi este destin
să te laşi învârtit între floare şi spin,
că nu poţi alege, că în frunte ţi-e scris
să cobori ca un orb în adânc de abis...
Şi dacă te-ai pune curmeziş peste cale
şi-ai croi prin hăţişuri cu elitrele tale
o potecă să-nşiri paşii cei nefăcuţi
care-aşteaptă cuminţi şi atât de tăcuţi?
Pe firul de praf din steaua din urmă condensăm bob de rouă sau baloane de spumă
ca să prindă lumina şi s-o-mpartă-n culori
şi în ea să ne ningă ca petale de flori
paşii promişi la-nceputul de drum
şi cu ei să ajungem aici şi acum.
(2015)
Paşii vechi pe drumuri noi
se vor continua apoi
cu paşi noi pe drumuri vechi
ca poeme în perechi
şi s-or aşeza-mpreună
în tabelele ce-adună
scrierile noastre toate
din vorbe şi teme date.
Căram către cramă strugurii
într-un senin de seară.
Urcam dulceaţa aurie pe fuştei de scară
şi o striveam în valţuri şi în cerul gurii.
Coaja plesnea cu scrâşnet ca sub coasă.
În carnea macră-a boabei sâmburii sălcii
ca promisiunea rătăcită în clipele târzii
dormeau cu nepăsare crasă.
Mustul curgea - licoare sacră.
Mi se topeau pe buze razele de soare,
sărut lichid, dulce înfiorare
şi amintire încuiată-n lacră.
Pierdusem cârma gândurilor toate
în asfinţitul auriu de toamnă,
iar mustul, limpezindu-se în cană,
nu ameţea-n cuvinte, nu tulbura în fapte
şi nici măcar nu ostoia vreo sete,
alta decât de dor de tinereţe,
ochi strălucind şi-aprinsă frumuseţe
prinse în ramă, într-un cui, pe un perete
sau pe o marcă de scrisoare
uitată-ntr-un sertar cu stele
căzute-n viaţa-mi pe podele
şi adunate cu silinţă spre păstrare.
Nu îmi era demult sărac cuvântul,
dar înserarea mă lăsase mută
şi-nmărmurită ca pe-o ciută
când un arcaş ţinteşte şi-i spintecă avântul,
ca pe-un caras ce-şi unduieşte-argintul
în argintiul de lumină dizolvat în ape,
şi n-are unde să mai scape
când plasa îi încurcă labirintul.
Priveam uimită-acest apus de eră
însângerat şi auriu,
când sângele curgea dulceag şi-atât viu
pe muchia zării dintr-o boabă efemeră...
(2015)
Din anagrame-anagramăm idei,
le înşirăm pe aţă-n rânduri scrise,
apoi, cât numeri pân' la trei,
ne înşirăm la Eddie în tabelele deschise.
Pururea tânăr sistemul renaşte
ca Pasărea Phoenix din trista-i cenuşă.
Cine se bucură, ochii bine să-i caşte
şi să-şi păzească şi ogradă, şi uşă!
Pleacă ai noştri şi vin tot ai noştri.
Atât nu se schimbă, că-n rest demolăm
şi-o luăm de la capăt. Sunt hidre şi monştri,
capete cresc, noi iar spintecăm.
Şi fiece capăt deschide drum nou,
mai greu, mai abrupt, mai plin de hârtoape.
Ne-am străduit, dar niciun erou
n-ajunge vreodată de ţel mai aproape.
În intenţii şi vorbe, ţelul este măreţ,
cu Omul în centru, atingând idealul,
doar cărarea-i croită de un cap nătăfleţ
combinând teorii ce ignoră realul.
Cum ar şti ce-i în lume, dacă tot ce-a făcut
a fost să jongleze, ca o biată paiaţă,
cu cuvinte, cu voturi şi cu propriul avut,
cel din urmă fiindu-i unic ţel pentru viaţă.
Şi în loc să-i slujească pe cei ce-au gândit
că e omul acela ce-ar putea să-i conducă,
i-a legat de picior cu un lanţ, i-a robit
într-o lume supusă la schimbare năucă.
Pururea tânăr sistemul renaşte
sub atenta-i privire, sub spoite cuvinte...
Din schimbarea năucă un monstru se naşte
care-nghite hulpav tot ce-i iese-nainte,
adăpat de nesaţul avid de putere,
pururea tânăr, doar doica i-e alta,
niciodată matur, niciodată nu piere.
Renaşterea lui ne înlănţuie soarta.
(2015)
Scrieri mai senine găzduieşte tabelul găzduit de Eddie.
O duduie cam bălaie, cum se zice,-n neuron
s-a suit într-un Ferrari roşu-aprins şi cu blazon
pe volan şi a pornit să străbată-autostrada,
posedând o grijă numai: să nu părăsească banda.
N-a contat că dinainte îi veneau maşini urlând
din claxoanele nervoase şi din far atenţionând,
n-a contat că un şofer a luat-o în balon
arătându-i către frunte cu un gest nu de bon ton,
n-a contat nici poliţistul care a iţit pe geam
un baton în dungi alb-negru, parcă mult prea tam-nisam,
n-au contat marcaje, semne, semafoare şi borduri,
n-au contat nici cele mai neaoşe înjurături
care bat orice obraz de-ar crăpa şi tencuiala.
Duduiţei n-au putut să-i înlăture beteala,
strălucire indolentă şi mândrie deşănţată,
ce-i spoia lipsa de cuget, pretinzând că-i judecată.
GPS-ul din dotare, resetat dintr-un buton,
o ţinea una şi bună: cu un glas ca un trombon
îi spunea s-o ia la dreapta la orice ieşire-avea
de pe calea de rulare. Blonda nu se supunea...
Ofuscat de ignorare, dar mai mult de ignoranţă,
GPS-ul şi-a dres glasul şi-a rostit, plin de speranţă:
"În cincizeci de metri-n faţă e-un refugiu de parcare.
Să opreşti, te rog acolo, dacă nu-i cu supărare.
Eu cobor. Nu pot răbda să văd câtă fudulie
zace într-o hututuie ce conduce o cutie!"
Blondei i-a crescut tensiunea după-aşa jignire gravă...
pentru-al ei frumos Ferrari. A oprit şi,-ntr-o epavă
preschimbat printr-o trântire de asfaltul dur şi rece,
GPS-ul coborât-a în picaj. Dar când să plece,
maşinuţa ei cea scumpă a trecut cu dreapta spate
pe cutia amuţită pentru o eternitate.
Roata, fâsâind puţin, s-a umflat decliv, apoi
o burtică-a dezvoltat, lăfăită în noroi.
Ca o neagră tragedie aventura s-a sfârşit:
lacrimi, ţipăt disperat, suflet tandru chinuit,
telefon la depanare şi maşină de tractare,
autostopistă blondă în refugiul de parcare.
Morala I
Blonda ar fi trebuit să-şi respecte GPS-ul.
Ea şi alţii pe alături ar fi evitat tot stressul
dacă nu l-ar fi tratat cum tratează-un babuin
coaja de la o banană ce-i serveşte drept festin.
Morala II
Poate ar fi trebuit să privească din balcon
maşinuţe roşii, iuţi şi să-şi ia un telefon
c-un căluţ cambrat pe el.I-ar fi fost atât de-aproape
de ureche şi de suflet, de poşeta ei cu clape!...
Confesiune sau morala III
Eu nu-s blondă, iar la creier cred că nu sunt blondă des...
De aceea îmi cer scuze de n-am scris pe înţeles,
supărând pe cineva. Este numai un şablon,
iar povestea am citit-o astăzi de pe telefon
când veneam de la serviciu, patru'ş'cinci de kilometri
de navetă. (Şi la dus sunt aceiaşi parametri.)
Când eram mai tinerică n-am avut cu ce plăti
taxa de şcolarizare, şofer spre a deveni.
Mai târziu lipsit-a timpul. Când avut-am timp şi bani
mi s-a diluat tot cheful, dup-atât amar de ani.
Şi tot fac autostopul, cincisprezece ani să fie,
după ce m-am săturat de tren şi cărăuşie
în dubiţe reci, murdare şi ades aglomerate.
La ocazie, comfortul e mai bun ca-n celelalte,
de costat costă la fel, iar viteza, de departe
îmi aduce un câştig măsurat în timp, fireşte.
(Mai e oare cineva care nu îl preţuieşte?)
Dar ca pasager, să ştiţi că am experienţă vastă
la ce are patru roţi, un motor, volan şi poartă
pe şosele om şi marfă. În mod neprofesoinist
pot să-mpărtăşesc impresii de-amator şi de artist
despre cum se ia o curbă în maşini de orice tip.
Doar în una n-am urcat, şi cred că nu-i niciun chip...
Le-am zărit trecând pe stradă... Acum sunt şi-ndată nu-s.
Parcă zboară; avioane le-aş numi, de-ar fi pe sus.
Poate că de-aceea-mi plac, fiindcă nu le pot atinge
poate că de-aceea dorul niciodată nu se stinge.
Ca să îmi astâmpăr, totuşi, din dorinţa ne-mplinită
am colecţionat... cu bani, oarecum nechibzuită,
şi ţin în bibliotecă, lângă cărţi, nişte machete
de maşini roşii şi negre, galbene, foarte cochete,
care poartă pe capotă un micuţ căluţ cambrat
Nu mă credeţi? De aceea le-am pozat şi arătat.
Până s-o opri vreuna să mă ia din drum spre casă
şi naveta să mi-o facă incredibil de frumoasă,
dacă plouă cu găleata, sau de toarnă din butoi,
dacă-i soare de îţi vine pe moment să te despoi,
dacă ninge, dacă-i viscol, dacă vine vreo furtună,
e pe drum o maşinuţă şi o inimă prea bună
ce mă duce ori m-aduce. Eu citesc, admir sau dorm...
şi sunt recunoscătoare omului care e OM.
Şi la fel vă sunt şi vouă c-aţi avut astăzi răbdare.
Vă invit acum la Eddie să citiţi pe fiecare
din cei ce-au scris cu duzina literei din alfabet
din poziţia a doua, pusă astăzi pe tapet.
(2015)
De ce să îţi fie munca plăcere,
când pot să ţi-o umple de-amar şi durere?
De ce să te bucuri, să te împlinească,
dacă se poate să te năucească?
De ce să zâmbeşti când munceşti, istovit,
când poţi să te frângi sub un jug, chinuit?
De ce să încerci să faci mult, să faci bine,
când poţi să-ţi blestemi, pentru colţul de pâine,
ziua în care-ai ales ce-ai ales
fără să ştii ce va fi de cules?
(2015)
Peste putere mi-e să nu mă rătăcesc în tine
şi să nu-mi asfinţesc cărări
când pleoapa ta mă-nchide şi pe mine
în cea mai blândă şi albastră dintre zări.
Peste putere mi-e să n-amuţesc în şoapta
dulce-amăruie, plină de ispită,
când mă-nveleşti în ea şi nu ştiu alta
să-mi fie în ecouri nesfârşită.
Peste putere mi-e să nu mă las sedusă
de disperarea sufletului tău
desferecat, cu uşa-n pripă smulsă,
dezghiocat de bine şi de rău.
(2015)
Ce li-i peste putere celor care
azi au răspuns la provocare
aflaţi urmând cărările ce pleacă
tot de la Eddie, unde-i loc de joacă.
Poartă-mă, păpădie, în albastru de vânt, plămădeşte-mă iar dintr-un singur cuvânt
dintr-atâta potop de cuvinte ce curg
printr-un por de lumină la ceas de amurg.
M-ai părăsit sus, în mijloc de cer,
fulg de lumină cu halou de mister.
Să mă uiţi, dar pe unde încă nu-i seară,
pârjolită de-nalt ca de foc şi de pară...
Poate ştiu mai departe şi singură drumul,
poate scutur cu sârg de acuma şi scrumul
de pe aripi trecute ce, parcă, mă dor
de albastru apus din ultimul zbor.
Mă presa între clipe o sete de tot,
iar ele ţeseau un fel de complot
să-mi extragă azurul, aşa, radical
din vârtejul de viaţă risipit ca la bal.
Eu urcam la pătrat infinitul pe scară
în avânt, dar secunda se făcuse amară,
otrava-mi trecea prin sânge în şoaptă
şi trăgeam de pătrat să-l prefac iar în roată.
Într-un cerc imperfect am urcat şi-am căzut,
păpădie de nor, păpădie de lut;
mi-au dat muguri din umeri, i-am desprins către viaţă.
Eu cobor înc-o vreme, lor le e dimineaţă.
Când o floare păleşte, în miez, o păstaie
îşi desface din teacă o idee ce taie
timpul în două cu un nou început
înfipt ca o spadă într-o mână de lut.
(2015)
Plămădesc din cuvinte o poartă spre lume
sau potop de idee. Îi găsiţi după nume
adunaţi într-o seară la astă răscruce,
apoi către ei căutarea vă duce.
