Paşii vechi pe drumuri noi

Cu năframa cea neagră peste ochi strâns legată
ai atins un abis de-ntuneric şi, iată,
coborai ca un orb printre astăzi şi mâine,
căutând după iz o felie de pâine.
Ai fi spus altădată că-i un ţel anodin,
dar cel ce erai îţi e astăzi străin.
Un ropot de stele căzând te-mpresoară,
iar pulberea lor începe să doară,
muşuroi împietrit de fărâme din care
puteai să clădeşti un palat de visare.
Pe umerii minţii în loc de aripi
ţi s-au prins nişte coji din care-nfiripi
un fel de elitre ce te-ascund de lumină,
de cântec, de tine - cuibar pentru vină.
Un tăvălug ţi-a strivit mândria şi cerul,
un drum netezit ţi-a deschis, dar misterul
din paşii pierduţi înainte de-ai face
îţi macină suflet şi nu îţi dă pace.
Îţi spui lapidar că nu-ţi pasă deloc,
că viaţa îţi e ca un joc de noroc,
că zarul eşti tu, că-ţi este destin
să te laşi învârtit între floare şi spin,
că nu poţi alege, că în frunte ţi-e scris
să cobori ca un orb în adânc de abis...
Şi dacă te-ai pune curmeziş peste cale
şi-ai croi prin hăţişuri cu elitrele tale
o potecă să-nşiri paşii cei nefăcuţi
care-aşteaptă cuminţi şi atât de tăcuţi?

Pe firul de praf din steaua din urmă
condensăm bob de rouă sau baloane de spumă
ca să prindă lumina şi s-o-mpartă-n culori
şi în ea să ne ningă ca petale de flori
paşii promişi la-nceputul de drum
şi cu ei să ajungem aici şi acum.
(2015)

Paşii vechi pe drumuri noi
se vor continua apoi
cu paşi noi pe drumuri vechi
ca poeme în perechi
şi s-or aşeza-mpreună
în tabelele ce-adună
scrierile noastre toate
din vorbe şi teme date.