Păpădie de lut

Poartă-mă, păpădie, în albastru de vânt,
plămădeşte-mă iar dintr-un singur cuvânt
dintr-atâta potop de cuvinte ce curg
printr-un por de lumină la ceas de amurg.

M-ai părăsit sus, în mijloc de cer,
fulg de lumină cu halou de mister.
Să mă uiţi, dar pe unde încă nu-i seară,
pârjolită de-nalt ca de foc şi de pară...

Poate ştiu mai departe şi singură drumul,
poate scutur cu sârg de acuma şi scrumul
de pe aripi trecute ce, parcă, mă dor
de albastru apus din ultimul zbor.

Mă presa între clipe o sete de tot,
iar ele ţeseau un fel de complot
să-mi extragă azurul, aşa, radical
din vârtejul de viaţă risipit ca la bal.

Eu urcam la pătrat infinitul pe scară
în avânt, dar secunda se făcuse amară,
otrava-mi trecea prin sânge în şoaptă
şi trăgeam de pătrat să-l prefac iar în roată.

Într-un cerc imperfect am urcat şi-am căzut,
păpădie de nor, păpădie de lut;
mi-au dat muguri din umeri, i-am desprins către viaţă.
Eu cobor înc-o vreme, lor le e dimineaţă.

Când o floare păleşte, în miez, o păstaie
îşi desface din teacă o idee ce taie
timpul în două cu un nou început
înfipt ca o spadă într-o mână de lut.
(2015)

Plămădesc din cuvinte o poartă spre lume
sau potop de idee. Îi găsiţi după nume
adunaţi într-o seară la astă răscruce,
apoi către ei căutarea vă duce.