Pe gene de zare

Soarele răpus de zare
îşi lasă sângele în urmă
dizolvat în lumină.
Umbra atotcuprinzătoare
îl ascunde şi curmă
suferinţa cerului pentru vină.

Inima beteagă se frânge
ascusă în întuneric,
nerostită.
Înăuntrul ei se strânge
visul himeric -
nebunie tăcută, ispită.

Alt răsărit
înroşit de pasiune
îşi croieşte cărarea
cotropind altă rană.
Vindecă nesfârşit
a nopţii genune
unde-şi deschide zarea
cealaltă geană.
(2014)

Visul unei nopţi de vară

Uite, afară ploaia cum se cerne…
Tu picuri vorbele alene
muiate-n cântec şi-n ispită;
duios visarea mi-o alintă.

Soarele scade după munte,
noaptea se trece peste punte
făcută dintr-a timpului urzeală.
Stele se-aprind ca o spuzeală

mai sus de nori, nu le vedem,
dar ştim că sunt şi le avem
în gând şi în cuvinte moi...
Aici sunt eu. Nu suntem doi...

Şi tu eşti dincolo de nori,
pierdut de mine printre sori,
păzind visarea mea din vară
pe geana unui gând de seară.

Ploaia măsoară, clipa trece
şi tot şi toate pot să plece
când ramul cerului îmi plouă
cuvânt şi cânt din rouă nouă.

Îmi plouă printre nori cu stele,
îşi umple amfora cu ele
sufletul jinduind, chemând
un strop nerisipit de cânt ...
(2014)

Nopţile verii-s lungi şi vise
se scurg din crengi de cer pe pleoape.
Cuvintele anume scrise
de inimi le aduc aproape.

Granit

Inimii i-aş jertfi în tăcerea-nserării
o lacrimă pe care-aş logodi-o c-o singuratică stea
rătăcită-ntre norii îngrămădiţi ce abia
de-şi despică zidirea în ploile verii.

Dar mi-e ochiul infirm, orb în grea renunţare,
cu gene plecate, uscate de tot.
Nici steaua aceea rămasă n-o pot
cuprinde în mine de-atâta uitare.

Un grăunte de dor mi-a rămas, bob umil,
printre clipe tăcute, înşirate ca viață.
Dintr-o singură stea cum să fac dimineaţă
când înconjur cu grijă bobul mic şi fragil?

Precaută mă-nvârt şi mă simt prea departe
oricât m-aş întinde către el, prea de jos.
Sufletul meu răsucit în vâltoare pe dos
parcă-i scos la mezat, parte smulsă cu parte.

Îl tac şi mi-l port către dor, cât mai sus,
îi pun catalige, dar tot îl ajung
precupeţii hapsâni şi nu ştiu să-i alung
fiindcă nu-i vreau ca povară în plus.

Reminiscenţă din roua unui alt răsărit,
mi-e inima blândă sub un ţest ca de piatră.
Simbioza-i perfectă, nu cedează, nu iartă,
nu admite fisură în cenuşiul granit.

Un arbust fusiform, răscolit şi înfrânt
sub un vânt ce n-arată nicicând îndurare
şi-a deschis ochii plânşi în aromă de floare
de soc ce îşi trage puteri din pământ.

Şi granitul e parte-al aceluiaşi lut.
În el sprijinită, inima-i caldă şi vie.
Când privirea-mi îţi pare secată, pustie,
n-ai pătruns în adâncul unde-i iar început...
(2014)

Scrieri cu aceleaşi douăsprezece cuvinte s-au adunat încă o dată în tabel la psi.

Tampoane

Totdeauna,
de unul, de una,
mereu,
mereu tu, mereu eu
şi tot timpul
ne curge olimpul,
vremea toată,
tu sătul şi eu mirată.
Toată întâmplarea,
trecutul şi zarea,
tot drumul,
pietre sub tălpi cu duiumul,
cărarea toată,
presărată
cu firmituri de pâine
pentru mâine,
pentru facere,
pentru întoarcere,
în toate zilele,
pe toate filele.
Şi dacă tot şi de toate,
pe noi cine ne mai desparte
când ni se rup zăgazuri
şi când ni se năzare,
când facem numai nazuri,
când ne lovesc necazuri,
când nu ne-ajunge-o zare,
când tot ce-mi eşti nu-mi este,
când tot ce-ţi sunt - poveste -
ne trebuie mai mult,
când vreau un alt tumult
sau setea de demult
se-ntoarce şi îmi seacă
gândul, când mă îneacă
fumul iscat de noi
de când am ars, pârjol
ce lasă miezul gol,
de când ne-am stins sub ploi?
Cerul mi-e un şuvoi,
râuri de iasomie
care mă cer, mă-mbie...
Cine ne mai desparte
dacă ni-s tot şi toate
aproape prea departe?
Pune-ntre noi o gumă
ce şterge orice urmă
de vânătăi pe gând!
Nici amintiri nu vând,
nu cumpăr niciun vis
permis sau interzis.
Pune-ntre noi o vreme
în care nu mă cheme
niciun cuvânt pe nume!
Pune-ntre noi o lume...
(2014)

Despre tot felul de tampoane au scris psilunaticii pe care ii găsiţi înscrişi, ca în fiecare săptămâna, în tabelul psipsinei.

Patru

Sete

Sub ploi, la izvor
mi-astampăr setea de clar
privind pietrele.

Verde

Am hălăduit
prin verde crud, verde copt,
verde plin... În munţi.

Rouă

Hazna cu rouă
îmi potoleşte setea
de vis netrăit.

Tihnă

În miez de iarnă
prin horn se toarce fuior
din tihna casei.
(2014)

Tablou domestic

Într-un impuls hormonal sau dintr-un fel de teamă
i-a dat numele lui. Acum la fel o cheamă
şi in acel hrisov pe care îl păstrează
nu poate să-l mai schimbe. Mai mult, nici nu cutează!

Halviţa dulce tare de care i se-acreşte,
aşa i-e căsnicia şi parcă se căieşte
şi se visează zilnic fiind din nou holtei
când soaţa îl alintă cu ţipetele ei.

Nici Hertz nu ar răspunde, de ar fi întrebat,
pe ce frecvenţă tace femeia ce şi-a luat,
că e nespus de rară tăcerea ei şi-ar vrea
ceară de la Ulise pentru urechi să-şi ia

sau Hermes să-i dea aripi, să zboare peste zări
ori in oceanul vast s-atingă depărtări
la pescuit de hering, c-aşa a auzit
că peştele acesta în râu nu-i de găsit.

Sau ar hălădui prin munţii cei de piatră
şi şi-ar zidi-ntre vânturi o liniştită vatră,
dar e legat pe viaţă de-un petec de hârtie.
De ce nu-l poate rupe încă nu vrea să ştie.

Aşa că strânge-n minte ca un hârciog avar
clipele dulci de tihnă, gustate-atât de rar...
In beci are-o hazna din care curge vin
şi liniştea dorită cât timp paharu-i plin.

Halena ce rezultă are o scuză bună,
că doarme neîntors o noapte ori o lună,
cât soaţa lui il ceartă. În vis, pe horn, fuior
urcă din tihna casei spre cer... Încă un nor.
(2014)

Alte duzini mai inspirate
la psi le căutaţi. Acolo se-nscriu toate.

Unde te duci?

Unde te duci? Mă cheam-un zbor,
pe umeri mi s-a prins zăvor
şi cheie n-am. Zăvoru-mi leagă
aripa drumului, beteagă.

Unde te duci? Mă chem-o zare,
pe tălpi mi s-a lipit cărare
şi-o port cu mine, praf şi piatră,
pasul îmi trage-n urmă vatră.

Unde te duci? Mă cheamă lutul
şi-i prins în mine, chipul, slutul
sau eu i-s chip în zbor, în zare.
Am fost, mai sunt, apoi... uitare.
(2014)

Neistovită e prostia lumii

Motto: M-a istovit prostia lumii.
Mă dor până şi gărgăunii!
(Istovire - Ana-Veronica Mircea)

Un circ bizar în tonuri ţipătoare
din care sunete stridente se aud şi dor
se plimbă printre noi, oricât ar fi de soare,
şi-opreşte gândul să devină viitor.

Neistovită e prostia lumii,
lovind în faţa celui ce vrea să o înfrunte
şi caută un cifru pe marginea genunii
ca să-i deschidă ochii dinapoi de frunte.

Îşi spală-n public lenjerie,
şifon de cea mai proastă caliate,
aflat în stoc nelimitat în magazie,
cu marginile zdrenţuite, destrămate.

Vrei s-o distrugi sau să o converteşti
întru idee dreaptă, bun-simţ şi înţeles.
Prostia parcă ştie ce-ncerci, ce urmăreşti
şi se-ncăpăţânează s-apuce în alt sens.

Apeşi pedala ca s-o prinzi din urmă
şi te loveşti cumplit de ochiul mat.
Te-alegi nu c-o durere de cap, ci cu o sumă
de crâncene migrene ce rod neîncetat.

Te-ascunzi o vreme şi încerci să uiţi,
te-nchizi în filigorie, eşti fără apărare.
Ea, ca un şarpe alunecând în valuri iuţi,
se plimbă-n jur năucă în volte-ameţitoare.

Dar, în sfârşit, ignori reptila şi durerea scade.
Eşti istovit şi-ţi meriţi cu-adevărat odihna.
Ridici ideea-n faptă până când îţi cade
alt bolovan în cap şi îţi încheie tihna.

E un noroc acesta, că-n zestre ai uitarea
şi-ntre dureri te mângâie, te linişteşte.
Fie prostia-ntinsă din mal în mal cât marea,
cât uiţi că ea există plămada faptei creşte.

Parc-aş fi povestit de facere-n dureri
şi spun: "Acum lumină să se facă!"
Îmi las vorba de azi, iscată dintr-un ieri,
să meargă către mâine. În duh n-o vreau săracă.

Tot ce am scris aici nu-nseamnă, însă,
că mâine cineva nu va avea,
cu palmele-ncleştate pe tâmple şi cu gura strânsă,
o straşnică migrenă din pricina mea.
(2014)

Ca să îmi fie duzina completă vă pun o întrebare
cu referire la istorie. Ce credeţi despre komintern?
A fost dovadă de inteligenţă sclipitoare
şi trist neînţeleasă sau de prostie dusă la extrem?

Cu-această rezolvare de final
la psi înscriu duzina oficial.

Tăceri în oglindă

"Ne cheamă sfinţii, ne veghează morţii"
şi lacrimile ce-au rămas neplânse
se-adună pietre în sufletele strânse
ca pumnii şi păstrează iubirile în porţii.

"Ne cheamă sfinţii, ne veghează morţii"
şi ne lăsăm tăcuţi în veghea lor
când în adâncul inimii ne dor
icoanele supuse sentinţei crude-a sorţii.

"Ne cheamă sfinţii, ne veghează morţii"
şi ne-am întoarce drumul spre chemarea lor,
un jind care-şi desface în fire lungi fuior,
de-am şti cum să desferecăm zăvorul porţii.
(2014)

Tăceri oglindite în vers de la psi...

Invitaţie la şuetă - psi-luneală după imagine

Şedem vreo trei în tabel, dar numai în aparenţă,
căci una dintre noi face de două ori prezenţă
sub identităţi diferite că poate, poate,
s-or mai înghesui şi alţii în spate.
M-aş multiplica şi eu, dar n-am dormit astă noapte
şi mi-s pleoapele grele şi minţile deşarte,
iar inima nu vreau s-o donez de mai multe ori.
În desagă-i întuneric şi mă trec fiori.
Uite că dacă tot i-am răspuns Marianei şi mi-am descărcat oful în vers
m-oi copia pe blog şi cred că nu am de-ales:
mă înscriu şi eu în tabel încă o dată
Dăm buzna amândouă (sau toate patru?) la psi pe poartă,
ne adunăm în bătătură, şi ca să ne treacă vremea uşor
închinăm cu palincă un păhărel elegant, cu picior.

Aşa discutam cu Mariana în bătătură,
Vero ne asculta în timp ce traducea pentru o editură,
cealaltă eu se făcea
că îşi pune cenuşă în cap şi râdea
de una singură de ea...

Pentru cine are inima vitează
şi cutează
să ni se alăture la şuetă
mai avem nişte palincă virtuală şi locuri libere pe banchetă.
(2014)

Au venit la şuetă: Scorpio, Vladen, Oglinda lui Erised

Fur clipei de acum

Fur clipei de acum o umbră din trecut.
Poartă în ea un zâmbet înseninat de vreme.
Din tot ce am trăit nu caut ce-a durut
şi înfrumuseţez memorii în poeme.

Clipa de-acum o umplu, astfel, de două ori:
cu ce-mi aduce calea, cu zâmbetul de ieri,
din când în când fugită din clipe închisori,
întoarsă-ntotdeauna la noile poveri.

De-aş fi rămas cuprinsă ca-ntr-un balon de spumă
într-un anume timp, oricât de fericit,
ar fi cum aş fi luat întreaga viaţă-n glumă
şi n-aş fi râs nici eu, nici alţii la sfârşit.
(2014)

Concluzia, rescrisă în versuri, la povestirea "Pe gânduri" a Danei Alistar.

Dreptul la timp...

N-am timp.
Greutatea grabei atârnă în balanţă.
Bineînţeles că uit esenţialul.
Străbat un hol lung, fără ferestre.
Vedeam cândva macii pe marginea drumului
şi mi se părea că drumul are culoare.
Acum toate drumurile sunt culoare de asfalt
cu zarea lipită de ele.

N-am timp.
Secunda îmi e cămaşa de forţă
din care nu i se dă drumul fanteziei.
Drumul se dă numai pentru picior,
pentru roată,
în cerc închis,
în lanţ,
în cuşcă...


N-am timp.
Ceasul poate să-şi latre
bătăile
în dreptul fiecărei ore.
Mie mi-e prea strâmt în cuşcă, între două bătăi.
Şi în viaţă mi-e strâmt.

Am dreptul la viaţă,
am dreptul la drum,
am dreptul,
am stângul,
am strâmbul.
N-am timp,
n-am niciodată la timp
dreptul la timp!
(2014)

Şi când am timp
îl las să curgă în cuvinte
aici, în clubul psi.

Pe sub uşi ferecate

Pe sub uşi ferecate caii verzi se strecoară
şi liberi, sălbatici, se-avântă şi zboară.
Pe sub uşi ferecate sparg lacăte gânduri
şi scriu pagini albe, le umplu de rânduri.

Pe sub uşi ferecate răzbat şi dureri
din vremuri mai vechi sau numai de ieri
şi ard în cuvânt, pecete se prind
în versul ce lumea din noi o cuprind.

Pe sub uşi ferecate se scurge speranţa,
ei nici un zăvor nu-i termină viaţa,
iar sufletul de aceea nu-i gol niciodată,
că uşa-i ca fumul şi se spulberă-ndată.
(2014)

Muza uşilor ferecate învinse de caii verzi a fost Maya.