Ne învăţăm cu moartea

Puţin câte puţin murim:
întâi un sentiment, o întâmplare
pe care n-o mai ştim,
pierdută în uitare.
Şi încă nu ne doare...
Punem în loc alt timp şi credem că-i la fel,
dar măcinişul lui, nisip dintr-un castel,
se scurge în clepsidra din trup, chiar dacă inima
nu-şi potoleşte ritmul, dorinţa, patima...

Apoi ne lasă o încheietură,
beteagă, şubredă punând înţepătură
sau poticneală-n mers ori în îndemânare.
Durerea se învaţă şi trece-n nepăsare.

Nici nu băgăm de seamă puţinul dintr-un an:
puţinul cel de moarte, durere şi alean...
Ne învăţăm cu moartea, totuşi nu învăţăm pe noi,
chiar dacă devenirea
ne umple de nevoi
şi ne împuţinează nemurirea.

Ne învăţăm cu moartea cu mult mai dureros
privind în jur pustiul din ce în ce mai gros
în care greu distingem după aproape-o viaţă
un chip de mult ştiut. Lacrima de pe faţă
demult ni s-a uscat,
iar ochii, nu ştiu cum, parcă ar fi secat...

Îi numărăm în minte, îi cerem înapoi
pe cei ce ne lipsesc şi, când nu vin la noi,
înăbuşim durerea într-un cotlon mărunt
şi ne-aruncăm în zi după vreun amănunt.

Ne învăţăm cu moartea după aproape-o viaţă,
dar nu cu moartea noastră... Păstrăm mereu speranţă
că n-o să ni se-ntâmple, că, poate, mai târziu,
când ne vom sătura de tot ori de pustiu...
Aşa de nesătui de clipă şi de vis,
aşa de speriaţi de noapte, de abis,
glumim pe seama ei şi mergem mai departe
spre cel mai sigur lucru din lume dintre toate...
(2014)