Puţin câte puţin murim:
întâi un sentiment, o întâmplare
pe care n-o mai ştim,
pierdută în uitare.
Şi încă nu ne doare...
Punem în loc alt timp şi credem că-i la fel,
dar măcinişul lui, nisip dintr-un castel,
se scurge în clepsidra din trup, chiar dacă inima
nu-şi potoleşte ritmul, dorinţa, patima...
Apoi ne lasă o încheietură,
beteagă, şubredă punând înţepătură
sau poticneală-n mers ori în îndemânare.
Durerea se învaţă şi trece-n nepăsare.
Nici nu băgăm de seamă puţinul dintr-un an:
puţinul cel de moarte, durere şi alean...
Ne învăţăm cu moartea, totuşi nu învăţăm pe noi,
chiar dacă devenirea
ne umple de nevoi
şi ne împuţinează nemurirea.
Ne învăţăm cu moartea cu mult mai dureros
privind în jur pustiul din ce în ce mai gros
în care greu distingem după aproape-o viaţă
un chip de mult ştiut. Lacrima de pe faţă
demult ni s-a uscat,
iar ochii, nu ştiu cum, parcă ar fi secat...
Îi numărăm în minte, îi cerem înapoi
pe cei ce ne lipsesc şi, când nu vin la noi,
înăbuşim durerea într-un cotlon mărunt
şi ne-aruncăm în zi după vreun amănunt.
Ne învăţăm cu moartea după aproape-o viaţă,
dar nu cu moartea noastră... Păstrăm mereu speranţă
că n-o să ni se-ntâmple, că, poate, mai târziu,
când ne vom sătura de tot ori de pustiu...
Aşa de nesătui de clipă şi de vis,
aşa de speriaţi de noapte, de abis,
glumim pe seama ei şi mergem mai departe
spre cel mai sigur lucru din lume dintre toate...
(2014)
M-am rătăcit, mă caut, regăsesc fragmente din ceea ce am fost, din ceea ce sunt, le aşez in cuvânt, le arăt cui vrea sa le vadă. "Pentru a scrie nu-mi sunt de trebuinţă reflectoare, îmi e de-ajuns lumina de la lumânare."
Poate ca moartea nici nu ar fi un lucru asa teribil daca oamenii nu i-ar acorda atat de multa importanta.
RăspundețiȘtergereOare? Cum am putea să fim indiferenţi atunci când dispare de lângă noi un părinte, un fiu, un om iubit? Cum am putea să acceptăm fără durere? Eu nu ştiu cum...
ȘtergereNu pot sa mă învăț cu moartea,
RăspundețiȘtergerenici chiar a unui fulg de păpădie.
Nu pot să cred că azi îmi e durere
acel ce până ieri mi-a fost o mare bucurie.
Mirare-mi e și chiar amară disperare
mă sfâșie până-n adânc de suflet
și pan' la os mă doare
ca cel ce ieri a fost atât de viu
azi stă în nemișcare.
Mi-e dor și mi-e mirare.
că sunt doar jumătate,
că brațele-mi sunt goale.
nu există nimic, eu cred că nu există nimic pe lumea aceasta care să ne înveţe să trăim cu moartea. de fapt, trăim ca şi cum ceilalţi ar fi nemuritori. şi când se sting, când se duc... dorul ni se aşează în oase ca o ardere, ca o pierdere a cărei sentinţă ireversibilă doare cumplit...
RăspundețiȘtergerecine nu a trecut prin lacrima despărţirii definitive, cu pecetea ei de pământ şi de lumânare, nu ştie...
am scris azi un răspuns lung, în versuri, pentru voi amândouă, dragele mele psi şi maya. cred că o voi păstra printre ciornele mele nepublicate pentru că m-am gândit apoi că fiecare îşi poartă durerile în felul lui şi că niciun cuvânt nu poate schimba ceva... mai devreme sau mai târziu cu toţii trecem prin locul acesta întunecat. mergem mai departe purtând cu noi şi dorul, şi teama...
RăspundețiȘtergere