Nonculori

-Câmpul trena de mireasă şi-o întinde până-n zare
fără pată, fără umbră, tot aceeaşi nonculoare.
-Fără pată? o întreabă. Tu visezi? Ţi se năzare?
Ca un giulgiu mortuar fâlfâie cu nepăsare
petele din iad scăpate intonând afon prohod
descompus în croncăneli. Parcă au în gât un nod!
Şi nu-i nod de la cravată! Cioclii-aceştia n-au costum,
ci penajul descărnat, zdrenţuit în limbi de fum
ce le-atârnă de aripi sumbru ca un semn de doliu
arborat cu morgă, fală şi cu nesfârşit orgoliu.
Tot cortegiul funerar se învârte fără rost
în sensuri contradictorii, dirijat atât de prost,
ori orbit de steaua zilei, ori e spulberat de vânt
şi dă glas nedumeririi că în jur nu-i vreun mormânt.

De atâta indignare tenul lui e cadaveric,
buze vinete frământă monologul cel himeric,
ochii injectaţi cu ură îi bombează în orbite
pentru nişte biete păsări, şi aşa nedreptăţite,
căci natura le-a făcut să se-nfrupte doar din moarte
şi din putregai de stârv, până oasele-s curate.

-Tu nu vezi? Cât ai vorbit, ciorile-au zburat departe...
Cât stă cioara într-un par?

                                     -Dar de ce le ţii tu parte?

-Nu le ţin... Am scos vreo vorbă? Te-ai certat de unul singur...
Ia o cană de vin fiert că te linişteşte sigur
şi în aburii molatici, te îmbibi cu fericire
şi zăgaz îţi pui pe vorbe pline de nemulţumire.
Când simţi gustul parfumat, blânde gândurile-ţi fie,
câmpul să îl vezi ca mine: nonculori în armonie.
(2014)

Nu ştiu de am izbutit ca din vorbele funebre
să-ncropesc o poezie chiar lipsită de tenebre,
dar un strop mic de umor cât o boabă de neghină
tot am reuşit să picur în cernita mea duzină.
Alţii poate-au fost mai meşteri să găsească râs în moarte
şi-i descoperiţi pe toţi de la psi şi mai departe...