Peste cuvintele mele se vor apleca
Oamenii şi mă vor judeca:
De ce adună laolaltă
Inimi şi pământuri ce tresaltă?
Cum creşte copacul iubirii în ea?
Şi de ce e, uneori, rea?
De ce se avântă cu părul vâlvoi
Prin vânturi turbate şi prin ploi?
De ce sarută cu dulceaţă
Ploaia de vară în fiece dimineaţă?
N-o fi găsit pe nimeni s-o sărute,
Să îi aducă multe flori, multe,
Să o sature de iubire,
Să nu mai vorbească-n neştire?
Doar e ca noi, nu-i nici din rouă, nici din oţel...
Şi să ne spună dacă-i altfel!
De ce toamne şi ierni amestecă în cuvinte
Şi ne îneacă în lacrimi, şuvoaie despletite?
De ce vorbeşte despre moarte şi lumină
Printre fire de iarbă, frunze veştede şi ploi
Şi nu caută în ţărână
Pe cei ce-au trecut în lumea de-apoi?
Nu poate să lase lucrurile la locul lor:
Mai întâi viaţa şi moartea în timpul următor?
Să stea în casă când ninge şi când plouă!
Să se ferească de rouă!
Să nu mai aducă nori peste capetele noastre!
Să nu privească spre astre!
Să nu ne inunde cu tot cu umbrele!
Să facă mâncare şi să spele!
(1999)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu