Eclipsa

În văzduhuri, pe cărare,
Unde munţii stau călare
Pe coama pământului,
În bătaia vântului,
Pe portiţa dintre nori
Au intrat doi călători.

Ea-şi întunecă alene
Ochii reci cu negre gene,
Chipu-i palid se-nconjoară
De luciri de piatră rară,
Vântu-i tremură prin plete
Răsuflări de violete.
Strălucirea ei cea stinsă
E din lacrima prelinsă
Pe obrazul nopţii sale,
Iscată de dor şi jale.

Iar alături a păşit
Foc aprins în infinit,
În ochi, izvor de scântei,
Chip înflăcărat de zei,
Părul de lumină deasă
Ziua să-i fi fost mireasă.

Ea se-apropie sfios,
Purtată de dor duios,
Lunecă pe raza lui
Oprind arcul timpului
Şi-l cuprinde-n braţe reci.
L-ar ţine aşa pe veci,
Să-i soarbă lumina toată,
Şi iubirea s-o împartă.

Dar, de undeva, din cer,
Legi care nicicând nu pier
Îi despart fără cruţare
Şi-i trimit pe fiecare:
Ea, a nopţilor regină,
El, să dăruie lumină.

Şi, din când în când, prea rar,
Când portiţa din hotar
Le arată-ngăduinţă,
Îşi jură din nou credinţă,
Ea îl soarbe de lumină,
El i-o dăruie deplină.
(2010)