Haiku-cerc

Modul în care
se închide-n tipare
nu-l face model.

Tipare roase
de neliniştea clipei
destramă veşmânt.

Neliniştea e
ivirea gândului din
inconştienţă.

Inconştienţa:
împrejurările-i sunt
din gând prea senin.

Împrejurări_le
ascund faţa măreaţă
mărunte riduri.

Măreaţă odă
e, în rol de cerşetor,
tristă minciună.

Rol de părinte
nu se joacă în jocul
cu oamenii mici.

Oamenii surprind
reflexia gândului
celuilalt în ei.

Reflexia mea
în trecut: imagini
cu surâs pe foi.

Imagini despre
neacceptarea sorţii:
oameni cu aripi.

Neacceptarea
beznei e începutul
nedumeririi.

Începutul meu
în modul acuzativ:
mi-e de_clamat.
(2012)

Au mai scris aceeaşi duzină: psi, almanahe, Irealia, Some Words, virusvrebalis, Scorpio, Dictatura justiţiei, Vero, dor
Ce este haiku-cercul am aflat de la tibi.

Împreună

Cu aripile scrum şi zborul retezat,
(Furtuna ni l-a smuls şi ni l-a îngropat)
Cu cicatrici rămase pe-acolo-n loc de zbor,
Privind la sentimente ce dor atunci când mor
Ne luăm inima-n dinţi plecând în viitor.

Când vântul ne desface umbrelele de păpădie
Urcăm pe cer, ne ţinem de-o sămânţă agăţaţi.
Chiar dacă ni se risipeşte zborul pe câmpie
Şi vântul ce ne poartă ne seamănă aiurea
Şi nu ne mai găsim, c-am fost împrăştiaţi,
Vom încolţi sămânţa. Aceasta ni-i menirea…

Ne poartă vântul, ne adună, ne împarte,
Ne spulberă o clipă, ne duce mai departe,
Ne leagă din destine, alături, mulţime de fuioare,
De apărem ca norii , plutiri de gând, uşoare,
Plutiri ce ameţesc cu rouă de beţie.
Iar norii, noi ştim bine, atunci când se îmbată,
Pot ca să fie blânzi, pufoşi, rupţi molatic din vată
Sau mânioşi pe destin şi negri de furie...
Mă tem ca să-i îmbăt, să văd ce va să fie!

În zborul nou uităm c-a fost furtună
Şi căutăm din când în când atât de sus
Că trecem cu visările de lună
Şi ne trezesc din vis lumini de după-apus.
Unul de-ar fi ca suflul către stele
Şi celălalt balansul spre pământ,
Unul nebun de ploaie şi de iele,
Altul înfipt în gând luând avânt,
Ca să se nască o idee din sămânţă
Şi-apoi un arbore cu cânt
Ne prindem nu de mână, fiinţă cu fiinţă,
Ci, cum făcut-am lege-acum şi-aici,
Înşiruind pe pagini semne negre, mici,
Ne ţinem împreună de-un cuvânt.
(2012)

SimonaR-almanahe-dialog

Arzi în tăcere

Spui că de-un timp arzi în tăcere
Şi că emoţiilor li se frânse graiul,
Spui că tăcerea ţi s-a făcut durere
Şi că îţi cotropeşte traiul,
Spui că te-a năpădit un gând
Şi şi-a întins pe toate stăpânirea
Şi pare că sub umbra lui, curând,
N-ai să te regăseşti, nici tu, nici firea.

Spui că de-un timp ţi s-a făcut de toamnă,
Deplină ardere sub ploi,
Fiori îţi trec prin degete, prin palmă
Când arbori vechi despoi şi îi laşi goi,
Goi şi de frunze şi goi de culoare,
Cum ramuri triste îşi îndoaie
În închinări nu către soare,
Ci-n vânt şi nesfârşită ploaie.

Dar ştii că niciun gând nu-i veşnic,
Aşa cum toamna vine şi se duce,
Cu un surâs strălucitor, temeinic
Poţi să-l arunci pe drumuri la răscruce,
Să-l laşi să se topească în nimic,
Să se amestece cu ploaia sau cu drumul,
Un fir de praf din ce în ce mai mic,
Cum ai strivit sub talpă cu duiumul.

Arde în toamnă, cu frunzele, tăcerea
Sau lasă ploile s-o spele de pe gând,
Apoi, zăpezile să-ţi cotropească vrerea
Cu toată puritatea albului râzând.
Iar când în primăvară învierea
Va înverzi prin ramuri şi-n cuvânt
Să hohoteşti în bucurie, iar tăcerea
Să crescă florile schimbându-se cânt.
(2012)

psi-dialog

Prea devreme...

Prea devreme-i pentru negrul mormânt!
Doar un vis care moare, dintre câte mai sunt
Nu-i de-ajuns, iar speranţa-i oriunde peste pământ...
Are aripi şi zbor, dor de cer şi de cânt.

Soarele încă-i cald, îngerii toţi încă-s vii,
Chiar şi ţipătul mut se sfârşeşte-ntr-o zi,
Lutul trupului ars aripi creşte din nou,
Iar cuvântul se-aude şi nu-i doar ecou.

Încă ai, şi mai mult decât speri,
Viitorul senin şi uitare de ieri.
Dacă azi ţi se pare că-i totul pierdut
În vârtej de-ntâmplări care mult au durut,
După colţ sau pe-un drum pe care nu l-ai aflat
Te aşteaptă un zâmbet... unul adevărat.
(2012)

Din dialoguri pe alte bloguri... 

Durerea unui gând

Durerea unui gând se ghemuieşte în privire
Şi pare-aşa măruntă, înfiptă doar în ochii trişti...
Dar arde sub cenuşă de pleoape, mocnit, fără oprire,
Şi-i strigăt mut. Pe dinăuntru răsună-asurzitor,
Împrăştiat în tot ce-ţi spune că exişti,
Neauzit de nimeni şi nici simţit de ceilalţi, măcar fior uşor.

Durerea unui gând dispare numai în uitare...
Dar gândul, dacă doare, doare-atât de tare
Că nu-l mai poţi uita şi-l ţii ascuns sub scrum.
De câte ori, umblând pe drum,
Se înteţeşte vântul şi spulberă cenuşa,
Durerii iar i se deschide uşa,
Iar flăcările se înteţesc şi ele şi adună
Scânteie de la alte întâmplări şi de la mătrăgună.

Se-adună lacrimile în pahare
Unele-s limpezi, altele sângerii.
Se strânge, din nespuse vorbe, mare
De gânduri ce respiră, vii
Şi înotând în nepăsare.

Se sapă şanţuri pentru lacrimi şi-n cuvinte,
Patimi purtate blând, cuminte,
Fără ecou şi ele, căci, pe dinafară,
Nimeni nu-ţi ştie iadul care te împresoară.

Durerea unui gând ca orice flacără se stinge
Numai când apa o atinge:

Apă vie din izvoare,
Mângâiere cu răcoare
Din căuş de palmă blândă.
Apa moartă nu ajută.
Lacrima neîncepută,
Cursă fluvii peste vale
Pe obraz îşi sapă cale
Şi nu poate să ascundă
Jarul sub pleoape închise,
Aprig strânse şi încinse.

Se-aşază iarăşi scrumul pe durere şi, târziu,
Din jar mocnit se mai ridică doar un fir subţire
Ce-abia dacă mai pare viu
Din fumul albăstrui, în neştiută risipire.

În marea lacrimilor tale,
Furtună, s-au învolburat durerile aprinse.
Tu-ţi bei amarul rubiniu din cioburi de pocale -
Pocale ce-au ţinut odată vise.
Iar fumul amintirilor ce dor, ca pe otrava din ţigară
Îl sufli uneori prelung, gândul acela să dispară.
(2012)

Aş vrea, când voi privi în ochii lor,
Să văd doar bucurie şi niciodată gânduri care dor: psi, tibi, Dragoş, virusverbalis, dor, Dictatura justiţiei, Scorpio, almanahe, Mariana, Vero, incognito, silving

Ploi cu îngeri

Norul plutea în dans, fuior de apă toarsă;
Îşi închega pământul din ploaie o mireasă.
Cu rod din pântec presăra pe toate rod:
Atâtea roade cât al stropilor norod.

Pe urmă îngerii din picăturile de apă
Curgeau în tină, se amestecau în lut
Şi alungau din el tăcerea stearpă
Şi dezlegau noroiul din pământul mut.

Îngeri bătrâni, aripile muiate-n curcubeu
Şi le spălau de glod şi le vopseau cu zare.
Noroiul lor cursese-n versul meu
Şi-n el îmi răsăriseră cuvintele vlăstare.

Cuvintele purtau în ele, din trena de mireasă,
Mărgăritare plânse uneori din nori.
Ţineau lumină şi-ntuneric în aceeaşi plasă
Şi îi legau pe boltă curcubeului culori.

Luând tot înţelesul, cât vezi cu ochii nu mai vezi,
Că-nceţoşată privirea e de lăcrămioare,
Perle de inimă când regăseşti cu dinadins ce crezi.
Or fi tot perle, ori lacrimi se-ntăresc mărgăritare?

Mărgăritarele, apoi, le-am prins la gât şirag:
La gâtul meu, la gâtul cui mi-e drag.
Le aşezarăm după înţelesuri împreună...
Le dăruiesc şi fug la somn. Visare bună!
(2012)

almanahe-dialog

Râzând

Ce rost avea să scrie cu peniţe de iridiu pe papirus?
Era un saltimbanc adevărat pe-a lumii scară.
Urcase treptele destinului atât de sus,
Până acolo unde-n râsete lumina se-mpresoară.

De-aceea hotărâse să adune laolaltă
Toate peniţele din lume şi să le facă creuzet
În care să topească frunzele care-au căzut râzând în baltă,
Din desfrunzire de rostire cu ecou pierdut şi desuet.

Dar din ecouri i-au rămas nervuri
Ce n-au vrut nicidecum să se topească
Şi, căutându-le, a aflat că sunt din frunze din păduri
Cu hohote de râs amare şi din iască.

Să sufle-n râsul cel topit prin tuburi
De orgi bătrâne şi solemne
N-a fost deajuns şi-a dărâmat şi nişte ziduri,
Tot de pădure, ca să facă foc de lemne.

Iar focul şi-a trosnit căldura în ironic râset,
Păstrând cadenţa vântului prin crengi de gând,
Când saltimbancul şi-a topit în creuzet
Şi lacrimile din adânc, şi sângele din inimă. Râzând.
(2012)

În creuzete de iridiu topindu-şi gândul cel adevărat şi înşirându-l fără rostire pe papirus cu peniţă din acelaşi preţios metal, în desfrunzire cu cadenţă de inimă neobosită, cu ecou cu nervuri durabile în memorie, uneori saltimbanc ironic escaladând ziduri şi dărâmând bariere, alteori trubadur visător suflând prin tuburi de nai, şi-a scris aceeaşi duzină de cuvinte după vremea dinăuntru: psi, almanahe, dor, Vero, cammely, incognito, jora, Scorpio, Irealia, virusverbalis, Dictatura justiţiei