sâmbătă, 7 august 2010

Ce-am scris aici nu-i poezie


O poezie ar trebui să fie o oglindă
în care splendide imagini se perindă,
în care toate ce se-ntâmplă-s lucruri drepte
şi unde nu e greu să urci pe trepte,
unde emoţii cresc ca-ntr-o grădină
plină de flori, miresme şi lumină.

Sau poate-ar trebui melancolia,
durerea, frământarea sau mânia
cuvintele în vers să le înşire,
când se sfărâmă, cu tristeţe, o iubire.

Şi-atunci, citind, te-ai regăsi în ea,
aşa cum visul cel de catifea
ţi-a arătat în vremea tinereţii
cum ai să zbori pe aripile vieţii.

Ştiai şi-atunci că nu vor fi uşoare
plimbările pe aspra ei cărare,
ştiai că n-are să te cruţe de durere,
de lupta-ncrâncenată care cere
bucăţi de suflet, pe altarul ei, să laşi
ca să înaintezi doar câţiva paşi.

Era speranţă, încă, pentru tine,
că după întuneric va fi iarăşi bine,
că dimineaţă, sufletul tău mare
va înflori sub razele de soare.

Dar n-ai ştiut că, într-o zi târzie,
oglinda va închide o inimă pustie
în care nepăsarea încearcă să devină
pe totdeauna cruda ei stăpână,
durerii poruncind să nu te frângă
ca inima de piatră să nu plângă.

Şi-atunci, ce-am scris aici nu-i poezie,
cuvintele se leagă, dar inima-i pustie.
Şi dacă tu, citind, pe toate le-nţelegi,
înseamnă c-ai ajuns în locul unde-alegi
ori nepăsarea pietrei s-o laşi să te cuprindă,
ori inima-n durere s-o faci să se aprindă.

Priveşte-adânc în tine şi să pricepi încearcă
dacă mai ai putere să-nduri şi-apoi dezleagă
misterul ce păstreză dorinţa aşa vie
de-a da, din timpul nostru, iubirii, o vecie.

Dar cum nimic nu-i veşnic, din ce e omenesc,
cei care cred că pentru vecie se iubesc
se-neacă-n suferinţă sau trec nepăsători
spre locul unde nu sunt iubiri, dureri, fiori.

Poate-a rămas speranţă, pe undeva, uitată,
dar promisiunea ei, adesea, e deşartă.
(2010)

Andrei mi-a făcut o surpriză cu totul neaşteptată, cu atât mai mult cu cât n-am crezut că tristeţea din versurile acestea va atrage vreo reacţie pozitivă. Mă bucur să-mi recunosc greşeala şi să scriu aici despre This ain't no poetry, o traducere atât de adevărată şi care, ca şi în alte dăţi, m-a făcut să-mi citesc gândurile prin alţi ochi. Dacă ştiţi limba engleză, citiţi şi veţi găsi mult talent, un strop de lumină în plus şi multă înţelegere.

vineri, 6 august 2010

Pe rând câte o zi...


(traducere)

Lumea-n loc mi s-a oprit,
Într-o zi, şi-o clipă doar
Am crezut că am murit,
Cum fusesem în zadar.

Mi-ai intrat în inimă
Şi ea ţi s-a dăruit,
Sufletul de lacrimă
În albastru mi-ai vopsit.

Cine-ar fi ştiut c-o fată
Poate-aşa de mult să-nsemne,
Să-mi învârtă lumea toată
Numai cu firave semne?

N-ar fi trebuit să treacă
Timp atât ca să-nţelegem
Întâmplarea care leagă,
Şi ce ne e dat s-alegem.

De-atunci ştim cu siguranţă
Ce-i de spus; ce s-a făcut
Să desfaci nu-i vreo speranţă,
Dar păstrăm acest gând mut.

Şi treziţi într-un sfârşit
Am decis să încheiem
Povestea ce-a dăinuit
Şi ce-o fi ...să mai vedem.

Câte-o zi să luăm pe rând...
Până nu-i nici vers, nici gând...
(2010)

Luăm pe rând câte o zi, dar şi vers mereu va fi.
Andrei a închis o bucată de suflet într-o poezie: One day at time...

luni, 2 august 2010

Iubirea


Se întâmplă câteodată
să te-opreşti din alergare
şi să afli pe cărare
înainte-ţi aşezată
o iubire trecătoare.

Poţi să-i cânţi melancolia,
să-i dansezi valsul nebun,
să nu mai asculţi ce spun
gândul înţelept, mândria,
să fii, tot, dor blând şi bun.

Până când, din întâmplare,
iar te cheamă zarea largă;
ca iubirea să o şteargă,
drumul, iar, te prinde-n gheare,
să-ţi alerge viaţa-ntreagă.

Poţi să nu rămâi deloc,
cu simţirea încruntată,
piatra inimii ridată,
al iubirii dulce joc
să îl laşi pe altădată.

Însă, dacă ai noroc,
din iubirea trecătoare
se desface rară floare,
cu petalele de foc,
scăldând inima cu soare.

Prinde rădăcini adânci,
schimbă lumi, răstoarnă mări,
stele-nvârte-n patru zări,
munţi dărâmă, sfarmă stânci,
şi te umple de mirări.

S-o păstrezi nu e uşor,
fragilă, gingaşă floare,
să o porţi, ades, te doare,
dar îţi face viaţa zbor
spre tot ce-i cuprins în zare.

De o pierzi, rămâne-n urmă
doar nimicul fără nume,
rost nu mai găseşti în lume,
şi-i pustiu cumplit, şi-n brumă
sufletul ţi se sfărâmă,

ca o frunză ruginită
şi uscată sub vânt aspru;
şi cu sufletul albastru,
în zarea nemărginită,
cauţi încă o ispită.
(2010)

duminică, 1 august 2010

O casă bătrână


E-o casă bătrână, cu două odăi,
în care stă timpul, cu ochii lui răi,
şi ceasul ce viaţa-i măsoară priveşte,
urcând în pereţi putregaiul ce creşte.

E-o casă ce încă respiră şi ştie
poveşti petrecute-năuntru— o mie
oamenii care-au păşit pe covoare,
cu vorbele lor, cu sufletul mare.

Şi are, nescrise, reguli şi legi
pe care le-accepţi şi când nu le-nţelegi,
fiindcă de cei ce-au clădit-o-s lăsate,
şi-au fost moştenite împreună cu toate.

Să intri desculţ, cu capul plecat,
tavanul cel scund te îndeamnă îndat'.
Într-un colţ de odaie dacă te-aşezi,
afli de taine cum n-ai să mai vezi.

Pe paturi, ieşite ca din amintire,
se-aşten cuverturi ţesute din fire
cu bucle trecute prin degete iuţi,
cu forme şi semne de care nu uiţi.

Pereţii-s bătrâni, cu var alb şi curat,
comoară de flori pe ei s-a pictat,
flori scrise în lână de inimi de maici
sau de străbunice cu suflete dragi.

Au tors şi-au ţesut cu fire de lână,
bucăţi mari de suflet, de inimă bună;
şi, chiar de n-ai fost pe când au trăit,
mintea ţi-ating cu ce-au dăruit.

Şi-apoi, cu mirare, bufetul sculptat,
dulapuri, şi mese, şi bănci, şi un pat
priveşti şi întrebi cine oare-a făcut,
cu care unelte şi cât de demult.

Şi afli c-alături, un pic mai în spate,
bunicul scotea din lemnele moarte,
tot ce-ai văzut şi viaţă sufla
în vreme ce, harnică, mâna lucra.

Asculţi în tăcere cum umbrele spun
despre poveşti înşirate pe fum
ieşit din memoria casei bătrâne
unde mai stau doar zile puţine,

câte-au rămas până când în ruină
va trece căsuţa care încă le-adună.
Şi fumul se leagă şi-n el îţi apare
bunica iubită cu inima mare,

care-a cuprins copiii, nepoţii,
şi cei ce-au păşit pragul casei, cu toţii.
Auzi înc-odată râsul ei plin de viaţă
şi simţi mângâierea cea dulce pe faţă,

şi grija, şi sfatul, şi vorba-nţeleaptă,
şi acul şi aţa în mâini prima dată,
vacanţa cea mare cu miros de şerbet,
dulceţuri alese închise-n bufet.

Şi vezi, în trecut, aburi moi de cafea
ce taine ascund, voci de catifea,
uitate demult, şoptind de dureri
şi vorbele ei ce-aduc mângâieri.

Dar, dacă şi ploaia, şi vremea-mpreună
vor dărâma căsuţa bătrână,
în minte le-om ţine pe toate mai vii,
le-om trece o parte şi către copii,

vom face icoane din dragi amintiri,
din vechile-albume, din care priviri
din poze alb-negru, tăcut răscolesc;
cât noi suntem încă, ele încă trăiesc.
(2010)

Viziune asupra vieţii


de Anne Brönte (traducere)

Când inima-n tristeţe mi se-neacă
Şi viaţa nu-mi aduce bucurie ,
Când înainte-mi un mormânt se cască,
În loc palate şi grădini să fie;

În van vorbeşti de visul cel bolnavicios,
În van îmi spui zâmbind molipsitor,
Că sănătoase minţi cred vesel, luminos,
Ceea ce eu văd trist şi-ngrozitor.

Şi eu am râs şi am gândit ca tine,
Am râs nebun şi am crezut greşit,
Imagini de acum, reale şi depline,
Nu le-am visat, căci, iată, m-am trezit.

Într-un amurg, privind spre cer vrăjită,
Am admirat cum glorioase mor
Lumini de sus, cu nuanţa diferită;
Întâi, lânoşii nori de aur lucitor;

S-au înroşit, luând trandafirie
Culoarea sub potop de verde-ntins,
Divin, la fel cu tenta azurie,
Ce printre ei, surâzătoare, s-a prelins.

Nu pot numi fiece ton fermecător
Şi nici să spun ce luminos luceau,
Dar, rând pe rând, şi-au stins culoarea lor;
Şi ce-a rămas pe când nu mai erau?

Nori grei rămas-au, sumbri la vedere,
Când vraja lor împrumutată s-a sfârşit,
Azurul cerului a devenit părere
Şi strălucirea blândă i-a pălit.

Atrăgătoare viaţa noastră pare,
De strălucirea tinereţii poleită;
Lumina mincinoasă când dispare,
Rămâne cu adevărat dezvăluită.

De ce s-acuz privirea-mi ascuţită
Ce vede clar o lume de dureri
Prin ceaţa de lumină aurită
Scursă din false şi splendide păreri?

Când tânăra mămică îi zâmbeşte
Dragului ei, întâiului născut,
Sânul ei arde, căci într-adins iubeşte,
În timp ce lacrimile-i curg tăcut.

Iubind visează! Nu ştie de durere,
De truda grea, de-aprinsa suferinţă,
Speranţe moarte, în loc de-a ei plăcere,
Vor fi aduse de acea fiinţă.

Cu ochi orbiţi, nu-i vede lui acum o soartă
Pecetluită mai târziu sau mai curând,
Sprânceana lui de chin înnourată
Şi patul cel sinistru din mormânt.

Un cuplu tânăr, binecuvântat
De dragoste împărtăşită ce nu ştie
De recea disperare, dezgustul resemnat
Ce-or pune stăpânire pe inima pustie.

Iubirea şi Credinţa rămână pe vecie
(Minuni pe care le viaţa le poate împlini)
În mijlocul durerii şi-a urii-n veselie,
Lumina lor, lucind, de tot va stăpâni.

Ei nu zăresc venind Moartea cea crudă
Ca să despartă inimi ce iubesc,
Când unul nu mai simte suflarea muribundă,
Şi inima cea frântă în trupul pământesc,

Sau agonia-n care sufletul ei se zbate,
Când n-a gândit nicicând la ultimul abis.
Cel ce rămâne, trist, privirea îşi abate
De la mormântul care pe draga lui s-a-nchis.

Nu ştie nici cum, singur, cuprins de disperare,
Silit să-şi poarte viaţa sleit, fără a crede,
Se rătăceşte trudnic în lumea asta mare
Şi în putreziciune, la urmă, el se pierde.

***

O, Tinereţea ascultă cu răbdare,
Când trista Experienţă spune povestea sa;
Dar Îndoiala râde-n privirea-i visătoare,
Speranţa pătimaşă oricând va câştiga.

Şi plânge când Plăcerea cea plăpândă moare,
Distrusă de durere, vină, suferinţă;
Cere de la Speranţă răspunsul la-ntrebare,
„Nu e aşa cum pare, ai credinţă!”

„Să n-o bagi în seamă!” Experienţa spune,
Astfel şi mie mi-a şoptit odată;
În tinereţea mea făcut-a promisiune
Că-n floarea vârstei viaţa-i minunată.

Mi-a spus în vremea timpuriei Primăveri,
S-oprească vijelii iscate peste mine,
Că zilele ce vin şi fiecare dintre seri
Aduc vânturi mai blânde şi ceruri mai senine.

Când soarele prea rar îmi surâdea
Pe-un cer noros, prea sumbru încruntat,
Când ploaia torenţială neîntrerupt curgea
Şi ceţuri mohorâte în jur s-au adunat;

Mi-a spus cum raza Verii strălucind
Aburii grei i-ar alunga pe rând,
Împrăştiind în jur splendori,
Pomi încărcând cu muzica cea lină
Şi cu parfum bogat briza blajină,
Pământul presărând cu flori.

Dar, istovită, m-am ofilit la soare,
Sub raza lui, arzând dogoritoare,
Când păsări trilul şi-au oprit,
Uscat e câmpul verde şi-a pomilor desime,
Şi-alături cu Natura, pierduta prospeţime
din Primăvară am jelit.

„Aşteaptă doar puţin,ca zilele de Vară
Fierbinţi şi arzătoare să dispară,
şi Toamna”,iar poveţe
Mi-a dat „cu aurita-i bogăţie,
Cu rodul Verii copt să reînvie
pierduta tinereţe.”

Şi-am aşteptat prelung şi în zadar,
Căci prospeţimea n-am aflat-o iar,
Chiar dacă Vara a apus
Şi Toamna şi-a întins frigul şi ceaţa,
Natura ofilită şi-a stins sfârşită viaţa
Şi-ncet s-a descompus.

În suflul vijeliei prin creanga despuiată
Ce iarna prevestea, am fost încredinţată:
Speranţa-i doar visare.
Cum draga tinereţe pe mine m-a trădat,
Te vei simţi, de ea, la rându-ţi înşelat,
Chiar blând vorbind de pare.

Sumbru profet! Cumplite prevestiri sfârşeşte—
Tu nu stingi focul patimei ce încălzeşte
Al tinereţii piept.
O, lasă-l s-o însenineze cât mai poate
Şi să îngheţe de-adevăruri deprimante,
Stingându-se încet!

Spune-i că nu avem odihnă pe pământ,
Că-i seacă bucuria, răsfăţul e plăpând;
Şi-i dincolo de zare.
Dar licăriri ne-ajung, speranţa creşte,
Chiar mângâierea aspră o înveseleşte;
Deci n-o lăsa să zboare.

Nedrept e că speranţa bucurii promite,
Şi timpul nu le vrea vreodată Împlinite,
Sau de se-adeveresc,
Nicicând desăvârşite, ori dureroase, poate,
Repede năruite şi repede uitate,
Uşor se risipesc

Totuşi, speranţa străluciri aruncă
Pe suferinţă, caznă şi pe muncă,
Iar Griji întunecate
Prevăd ades o mie de necazuri care
N-au fost menite inimii tremurătoare,
Poate,ca să le poarte.

Şi-ades, aceste suferinţe, de sosesc,
Uşoare-s lângă temeri şi, cu curaj firesc,
Surprinzător, le ducem;
Deci, s-aşteptăm al dimineţii răsărit
În cea mai neagră noapte care ne-a găsit,
Osândă să nu cerem.

Dispreţuim al ciocârliei cânt ce-nseninează
Drumul rătăcitorului, căci calea ce-o urmează
Se-ntinde grea şi lungă?
Sau, poate, călcăm sub tălpi nepăsătoare
Surâzătoarea, dulce, luminoasă floare
Că moartea are s-o ajungă?

Nu observăm privelişti minunate fiindcă
Triste şi jalnice sunt cele care vin?
Ori cerul de azur nu ne încântă încă,
De ştim furtunile c-aproape se aţin?

Nu! călătorind pe cale, admirăm
Tot ce-i frumos, şi-atuncea când dispar
De amintirea lor ne agăţăm
Şi de speranţă, că le-ntoarce iar.

Cum călătorul drumul şi-a sfărşit
Poate din tot ce-l doare şi din tot ce plânge
Nu-i în final ce este mai cumplit.
Când râul crâncen 'nainte ni se scurge,

Oricât de-adânc, întunecos şi îngheţat,
Zâmbeşte-asupră-i ţărmul preaslăvit
Unde nu-s lacrimi, nu-i nimeni întristat,
Unde cu fericire fiecare-i dăruit.
(2010)

Paşi



Se deschide ca o hartă
inima nemângâiată
brăzdată de urme care
au bătătorit cărare
ca să treacă fiecare
la plimbare.

Paşii cei nepăsători
trec pe inimă uşori,
îşi scurg timpul cenuşiu,
dar neşterse semne scriu,
crestate adânc şi ştiu
focul viu.

Fiecare pas e joc,
fiecare urmă-i foc;
la sfârşit, cenuşa rece,
aşternută unde trece
cine vine ca să plece,
îl petrece.

Îl petrece către zare,
fără flori, fără cântare;
lasă-n urmă drum pustiu,
praful răzvrătit târziu
ca un nor cărămiziu
sub vânt viu.

Drum uitat, cărare ştearsă,
scris pe inima cea arsă,
să înceapă, să se curme,
lângă multe alte urme,
paşii înşiraţi de lume
fără nume.
(2010)

Şoapte


La cetate
ziduri nalte,
munţi cu şoapte
o-nconjoară,
o-mpresoară,

Până sus,
la apus,
unde-i dus
soare-n mare
de foc tare,

Până-n nori
visători
şi uşori,
urcă-n ei
aburi grei.

Şi-n lumină
îşi anină
creasta plină
munţi cu noapte
şi cu şoapte.

Şoapta rece
să nu sece,
chiar de trece
către vale,
face cale

Apă clară
şi sprinţară,
lăcrămioară
din izvoare
cu răcoare.

Vânt şopteşte
şi foşneşte,
împleteşte
frunza deasă,
iarba grasă.

Peste toate
stol de şoapte,
aripi nalte
vis purtând,
dor şi gând.

În cetate,
fum de şoapte
îngânate
printre noi,
printre ploi.

Şi-n senin
şoapte vin
de alin,
inimi leagă
şi dezleagă.
(2010)