Numai cuvinte

Poveri prea grele-ai luat pe umeri;
le tot aduni şi nu le numeri,
nu te întrebi de-s ale tale...
Greu tragi la deal, greu ţii la vale.
Şi rareori te plângi că dor
aripi din care tai din zbor
şi gând mocnit fără cuvinte
ce-ţi stă înfipt mereu în minte.
Îţi taie din avânt, din cer,
şi din etern, din efemer.
Nu le mai simţi, că e o umbră
din ce în ce mai grea şi sumbră
pe drumul tău cel plin de fragi.
I-ai semănat pentru cei dragi...
La umbră cad şi se usucă
şi-ţi vine dor pustiu de ducă.

Poveri prea multe ai de dus;
tu iei pe umeri ce s-a spus
şi înţelesuri câte sunt
pentru cuvânt lăsat în vânt.
Aduni şi lacrima oricui
o strângi, o mângâi, o încui
şi dacă ţi-ar sta în putere
n-ai da-o nici măcar cui cere.

Nu ştiu de ţi-am pătruns în gând,
nu cred că ştiu tot ce-ascunzând
n-ai pus la piaţă pe tarabă.
Ai mai scăpat, poate din grabă
câte-un secret scris printre rânduri,
dar un cuvânt ia multe gânduri
şi vinzi pe zâmbete şi lacrimi
iubiri, tristeţi, tăceri şi patimi.

***

S-au risipit mirări şi-angoase
şi uneori îmi par frumoase
sub văluri de mister şi vii
surâsuri blânde ori mânii.

Am frunzărit numai cuvinte -
de risipit, de ţinut minte...
(2013-2015)

Sunt

Sunt întâmplarea
ce pune din când în când
un gând în cuvânt.

Cea care face
negoţ cu sentimente
şi pierde mereu.

Sunt umbră de dor,
urmă de vis şi abis,
aripă de nor.

Sunt lut frământat,
ulcior plin cu seminţe
sădite în timp.

Sunt tot în ieri,
încă nimic în mâine,
devenire azi.
(2015)

Vero mi-a amintit că mai sunt...

împrăștiată
prin câteva haiku-uri,
tot incompletă.

Completez astfel răspunsul la întrebarea pusă de Eddie.

Rugina unui legământ

Când rugineşte sub al timpului potop
un legământ făcut cu mine însămi,
din crăpăturile pământului dezgrop
cuvintele care rămân să-mi
aducă-n degetele amorţite
tăria pietrei şlefuite.

Şi frec rugina de pe legământ
cu gând, cu vorbe, cu tăceri,
cu flăcări frec, sau cu pământ,
cu azi, cu mâine şi cu ieri,
până se frâng şi se înmoaie
degete, zile, vâlvătaie.

Rugina-i încăpăţânată,
se prinde, roade şi străbate,
se-ntinde, pată lângă pată.
Înverşunarea, doar, o scoate
şi nu mereu, nu pentru totdeuna,
când nu plătesc cu vârf şi îndesat arvuna.

Când mă învinge, legământul se desface.
Eu sărăcesc de-un strop de miez,
mi-ascund o lacrimă sub carapace,
îmi caut adevărul şi veghez.
Din lumânarea trecutului - izvor -
ţintesc o rază-n neştiutul viitor.
(2015)

Ce alte legăminte a mâncat rugina
sau cum le-au curăţat şi înnoit
să căutăm la Eddie, unde sub lumina
din sufletele lor le-au strâns şi-au dăruit
un gând, o experienţă, în proză sau în vers,
cei care provocării să-i răspundă au ales.

Carul Mic şi Carul Mare

Ţii minte cum se-alunecă spre-o stea
pe cer albastru-ntunecat, de catifea,
şi cum se mână cele două Care?
Zburam în Carul Mic şi tu în Carul Mare.
Ştii cum se sare de pe-un nor pe altul
până străbaţi în lung şi-n lat înaltul?
Mai ştii cum întindeam pârâu cu mal de flori
şi în deşert, pe dune, desenam culori,
pasteluri prinse-n ramă, ţinute la păstrare,
într-un album cu clipe promise de visare?
Ţi-aduci aminte cum umpleam un coş cu şoapte
şi le lăsam să bântuie prin noapte,
apoi le culegeam cu mâna de pe vânt
şi-n podul palmei le făceam alint?
Mai ştii cu care pană-am scris pe-un palimpsest
ascuns în inimă un zâmbet ori un gest
şi cum strângeam la sân bătaia unui ceas
în care tu şi eu ne-am prins şi am rămas?

S-a destrămat o vrajă care-l făcea să stea
şi să închidă timpul în carapacea sa.
Nouă ne-au înflorit în ochi mărgăritare
limpezi, amestecate cu gust sălciu de sare.
Atunci ni s-a părut că orologiul minte.
Gene prelungi parau dureri înăbuşite,
răsfrânte înăuntru ca să ascundă rana
de ochii ce nu văd şi-s întinaţi de mana
uitării, nepăsării, tăcerilor absente.
Ni se înlocuiau pasteluri pe perete
şi-n filele de-album, visările promise.
Ni se părea că-s visuri interzise
din simplă întâmplare. Nimeni n-avea vreo vină,
nici nu voia să care povara cea meschină.

Ce rost ar mai avea să cos de Carul Mare
Steaua Polară? Ce rost să cer o amânare
sau o întoarcere în mine, cea din altă soartă,
când timpul îşi încuie mereu câte o poartă,
pe toate înapoi, câteva înainte,
şi râmă crud prăpăstii în inimă şi-n minte,
o mie de-ntrebări, toate având un "dacă"?
Ce rost, când nu-i răspuns care să se petreacă
prin fire de urzeală ce-au fost deja ţesute?

Mi-am pus pantoful pe şan şi, parcă, uite,
nu mă mai strânge tare şi bate doar puţin.
Mi-am luat desert pe tavă şi-aduce a pelin
numai din când în când câte o-mbucătură.
Îmi stă o vorbă-amară în gât sau pe la gură,
o şterg şi o arunc şi pun în loc surâs.
Din Carul Mare-am scuturat şi-am strâns
o lumânare care-aprinde uneori cuvinte.

Oare mai ştii? Îţi mai aduci aminte?
(2015)

O duzină? Două? Chiar un pic mai mult...
Vorbele de azi mai mult de-un sens ascund.
M-au dus din înţeles în înţeles
pe unde-au vrut. Cum au ales
şi din câte cuvinte
li-s azi duzinile celor ce s-au jucat
aflaţi ca de-obicei, luând aminte
la Eddie unde toţi ne-am adunat.

C-o simplă zbatere de geană

În visul unui Făt Frumos erai Ileană Cosânzeană.
Ţi-l înnodai pe degete c-o simplă zbatere de geană.
Îţi aşternea covor de flori să nu-ţi răneşti tălple goale
şi zmeul rău îl alunga de câte ori ieşea în cale.

De-atunci trecutau ani şi griji şi visul lui s-a măcinat,
iar visul tău printre nevoi s-a-mpuţinat şi-a fost uitat.
Un vers de cântec sau un rând citit pe fugă în vreo carte
îl mai aduce-n amintire de prea demult, de prea departe

şi îţi stârneşte un surâs ce-ţi luminează-o clipă chipul.
C-o simplă zbatere de geană îl stingi tăcut fiindcă timpul
nu stă în loc şi nu îţi iartă alunecarea în visare
aşa cum eşti acuma prinsă între târziu şi renunţare.

Nu mai aştepţi covor de flori, ci doar petale scuturate
se aştern pe inimă şi-ascund dorul care abia mai bate,
tic-tac şoptit şi potolit. L-ascund de el, l-ascund de tine...
Şi zmeul rău a obosit şi de o vreme nu mai vine.

Sau poate vine, dar nici tu nu îl mai bagi demult în seamă,
sufletul tău s-a oţelit şi nu mai ştie să se teamă.
Nu-ţi trebuie vreun Făt Frumos să-i taie capetele multe.
C-o simplă zbatere de geană îl lămureşti pe zmeu să uite.

Între târziu şi renunţare întorci o foaie albă, ninsă
şi peste muchia ei tăioasă îngheaţă-o lacrimă prelinsă
din colţul cel adânc de suflet în care îţi păstrezi misterul.
C-o simplă zbatere de geană desfereci lacăte-n tot cerul.

Desfereci lacăte în tine şi se dezlănţuie viu dorul
într-o furtună-n de durere care-ţi îneacă viitorul
şi, cu o sete arzătoare, eşti iar Ileană Cosânzeană
în visul tău c-un Făt Frumos... C-o simplă zbatere de geană.
(2015)

Memoria străzii

Ce poate ţine strada minte?
Imagini, paşi ori legăminte
care s-au perindat pe ea
şi s-au pierdut sub fulgi de nea,
sub bălţile de după ploi
ori într-o groapă cu noroi?
Nici în lumină n-au rămas
mai mult de-o clipă. Dar un ceas?
Strada-i uitucă, sclerozată,
nu ţine minte niciodată
fiindcă e nepăsătoare.
Tot ce-a trecut pe ea dispare
îndată după ce-a trecut
Strada nu are început,
nu are ieri, nu are mâine,
ci doar prezentul îi rămâne
cât ai clipi, apoi se schimbă...
Nimic nu stă, oameni se plimbă,
aleargă, spun, gesticulează -
lume dezlănţuită, trează -
apoi sub felinare,-n noapte,
paşii răsună printre şoapte.
Pierdute sunt şi-acestea toate
în vânt ca frunzele în moarte.
(2015)

Pe alte străzi alt înţeles
din alte gânduri s-a ales.
De vreţi să le aflaţi, ştiţi cum.
Priviţi la Eddie în album!

Blestemul Tincăi

Straiţe, zdrenţe şi covoare,
trompa unui gramofon,
trei săgeţi cu aripioare,
un arc frânt şi-un telefon,
un ghiveci fără de plante
şi seminţe-ntr-un flacon,
foarfecă şi coasă boante,
un joben şi un palton,
o maşinărie roasă
de rugina unui veac
şi o cheie unsuroasă
într-o cârpă de bumbac
stau în podul ţaţei Tinca
printre printre alte hondrobeie,
valorând cam cât nimica,
ori în pod, ori în muzee...

Tinca le-a ţinut o viaţă
ca pe nişte moaşte sfinte,
ascunzându-le într-o ceaţă
care îşi avea sorginte
nu-n descântec necurat,
cum i se dusese buhul,
ci-n, mereu necurăţat,
praful strâns din tot văzduhul
în cei ani, nimeni nu ştie
câţi, de i-a trăit bunica,
de-o credeau cu toţi stafie
şi înfioraţi de frica
arătării cu un dinte
şi cu tenul încreţit,
cocoşată, cu veşminte
rupte, fără colorit
ca o noapte fără lună
îşi scuipau în sân grăbit
ca să scape de nebună
şi de ceasul cel cumplit.

Când s-a stins au căutat
prin tot podul o dovadă
că-i ascuns cel necurat
între ţoalele din ladă,
între străchini şi borcane:
o copită sau o coadă
ori acele două coarne.
N-au găsit nimic concret
să confirme bănuiala,
dar nu e niciun secret
că din toată osteneala
s-au ales c-o tuse seacă.
Unii cred că e blestem,
alţii, mai isteţi oleacă
ori naivi ce nu se tem,
spun că praful e de vină
pentru lipsa de-oxigen
şi au şters-o în grădină
ca să scape de-alergen.

Ceilalţi au tuşit o vreme...
Era vreme grea şi rece,
bună pentru scris poeme,
uneori, puţin zevzece.
Eu descânt să nu tuşiţi
când îmi veţi vedea lucrarea
şi vă rog să mai citiţi
căutând cu lumânarea
vorbele ce se repetă
în acele texte-aduse
în tabel, la o şuetă
între prieteni. Fără tuse!.
(2015)

(continuarea aici)

Vis e?

Mi se umpluse sufletul de rouă
de-atâta prospeţime-n zorii vieţii,
îmi răsărea sub tălpi mătase verde, nouă,
cărare ne-ncepută la ceasul dimineţii.

În arşiţa amiezii mi-a dat în pârg iubirea
şi mi-au cosit de flori un vis sau două...
Mătasea de sub tălpi se sfărâma, dar firea,
prin sfori de curcubeie, s-a hotărât să plouă.

Pe înserate număr stelele în palmă
sau poate-or fi încă pe cer şi-mi pare
că le-am cules. De-aceea mă tot cheamă
stele de rouă pe mătasea din cărare.
(2015)

Vise în somn sau visuri de-o viaţă,
unele frânte, altele vii,
vândute trist pe-un franc într-o piaţă
sau sfânt păstrate în suflet - iubiri,
idealuri sau fantasme de-o clipă
găsiţi înşirate-n tabelul de azi.
Le-au scris pe-a cuvântului dezinvoltă aripă,
înălţându-le-n zbor din inimi de barzi.

Libertate

Peste păduri, prin munţi de piatră, peste prăpastie adâncă,
acolo unde-şi are vatră vulturul falnic pe o stâncă,
acolo unde-a pus sigiliu de ceară ne-ncepută încă
pe adevărul unui zbor c-o pană smulsă din aripă,
peste izvor de care timpul se-agaţă-n fiecare clipă
cu limpedele neştirbit de vântul unduind în pripă,
acolo unde-şi schimbă blana cuvântul petrecut pe gânduri
şi unde se desfac noi sensuri în cercul strâmt pe-atâtea rânduri
şi îl întind în largul zării ca vulturul lărgindu-şi zarea
sau văluresc oglinda minţii ca vântul toată depărtarea,
acolo unde îşi aruncă temniţa minţilor sutana
şi niciun pergament nu-şi are peste cerneală-nchisă rana,
acolo unde nicio stemă nu-i veşnică pe fruntea lumii
şi unde ochii se deschid în nesfârşirea-nţelepciunii,
acolo afli înţelesul din raza de lumină-aprinsă
care străpunge spaţiul, timpul cu libertate necuprinsă.
(2014)

Aceleaşi cuvinte li s-au legat în alte idei...
Din tabel de la Eddie ajungeţi la ei.

O melodie cu aripi înalte,
cu dor nestins de libertate 
îmi însoțește astă poezie,
ca iar la Eddie-n listă să se-nscrie.

Clipe de viaţă

Stele-n colier
la gâtul întâmplării -
căi de lumină.

Şoapta vântului
prin lujeri de trestie -
val mângâietor.

Umbră de floare
pe iarbă de mătase -
râu de miresme.

Pahar cu gânduri
sorbit vorbă cu vorbă -
dascăl de-o seară.

Zmeu de hârtie
prins de-o curea prea scurtă -
un zbor retezat.

Oră târzie
de înscriere-n tabel -
duzina de... luni.
(2015)