Imposibilă mlădiere

"Şi fiecare cusătură e-o nervură de oţel."
Vrei să despici încă o rană, dar te loveşti de el.
Oţelul scoate o scânteie sub lama ce nu-l frânge.
N-o las să izbucneasc-afară cu toate că îmi plânge

o amintire pe sub pleoape, un timp din altă viaţă
când trandafiri înrouraţi vesteau o dimineaţă
şi când din rouă răsăreau cuvinte-adevărate.
Ce-oi fi greşit de ţi se par acum minciună toate?

Te-aş întreba, dar nu mă lasă nervura de oţel
să mă mlădii pe cât aş vrea... Nu, nu mai sunt la fel,
dar sunt aşa de mai demult; şi alţii au tăiat
în carne vie cu cuvinte rostite cu păcat.

Când scuturi trandafiri ce-aveau încă de înflorit,
ştiu că, de fapt, prin anotimpuri, cumva, te-ai rătăcit.
Şi ţi-aş întinde, totuşi, mâna, dar simt că ai, la fel,
şi tu prin suflet petrecute nervuri de dur oţel.

Cum două săbii ar putea să spintece-n tăcere
când nici nu au ieşit din teci? N-a fost numai părere?
Nu-nchid în urmă uşi, nu le încui cu lacăt
şi nu cred că-ntre oameni un drum îşi are capăt.
(2014)

Poveste de neuitat

Colinde în murmur îngână poveste.
Sub un brad rămuros şi gătit poposeşte
o sanie ninsă şi trasă de reni.
Un Moş o conduce de veacuri prin ierni.

Ticsită cu daruri şi, în plus, cu iubire
a zburat pe cărări de zăpadă subţire
spulberată-n văzduh ca o horă de stele,
ascunzând-o în ea ca sub fald de perdele.

Un elf rătăcit de pe alte meleaguri
face s-apară decoraţiuni peste ramuri.
Mirosuri tentante de cozonac şi sarmale,
de răcituri şi friptură se revarsă din oale.

În vacanţă, cei ce au în inimi candoare
primesc bucuria ca pe o sărbătoare
şi în dar dau iubire din spirit curat.

Moş Crăciun e-o poveste, dar e de neuitat.
(2014)

Vă doresc bucurii, sănătate, fericire
şi să fiţi înconjuraţi de iubire!
Alte urări în alte duzini de cuvinte
se adună la Eddie, vă aduceţi aminte.

Leg albastru de pământ

Mă simt pustie ca zarea în deşert.
Atât de mult albastru şi-atâta de inert...
Nimic nu pare că poate să mă schimbe
când inima-i plecată din mine să se plimbe.

Dar dincolo de zare m-aşteaptă înc-un drum
pe care n-am ars încă şi unde nu e scrum,
iar inima-mi zăludă se scaldă-n ploi cu soare.
De toate însetată, se umple de mirare.

Cât mai zăresc în faţă o linie subţire
ce leagă de pământ albastrul în trăire
ştiu că-naintea ei e lutul gras şi moale,
că între munţi se-adună izvoarele pe vale,
că încă pot ca lutul să mi-l frământ în pumn
şi să găsesc izvorul cel nesecat şi bun.

Mă simt pustie azi, cu-albastrul fără zbor,
şi ştiu că mi-e pustiu când aripa-i un dor
fiindcă îmi lipseşte ce-a fost de drept al meu:
o margine de zare, izvor de curcubeu.

Dar căutarea nimeni nu poate să mi-o ia
şi, cât îmi caut calea şi inima pe ea,
eu mă frământ din lut şi mă croiesc din zare
şi leg de-al meu pământ albastrul din visare.
(2014)

Incandescenţe XIII

Intersecţie

Un singur cuvânt
poartă gândul pe cărări
surprinzătoare...

Creion

Incendiu-ntr-un vreasc,

creează sau distruge

c-o urmă de gând.

Iluzie

Fericirea e
clipa pe care ai vrea
s-o faci eternă.

Întrebare

Motiv pentru gând

să cutreiere atins

de înţelesuri.

(2014)

Nehotărâtă

Mi s-au lipit ninsorile-n cuvinte
şi s-au albit sub falduri de dantelă,
dar nu mi-au îngheţat şi inima, rebelă,
cea care niciodată nu se învaţă minte.

Încă îmi cere şi încă jinduieşte.
La ce? Nici ea nu ştie ce... La ce nu poate-avea.
Un dor o tot frământă. De-i dau, încă mai vrea
ceva ce nu există, dar care-o împlineşte.

De-ar ninge cu dorinţe, ea le-ar primi pe toate.
Troiene mi s-ar strânge ca munţii împrejur.
De ar ploua cu doruri, oceanul nu-i destul
să le cuprindă-n ţărmuri continuu destrămate.

Mi s-au lipit cuvintele-n fereastră.
Se zbuciumă-napoia sticlei mute.
Un trecător se-opreşte să le-asculte
şi ia cu el ninsoarea spre zarea cea albastră.
(2014)

Când oameni de zăpadă se topesc...

Când i-ai văzut grăbindu-se pe stradă,
atât de îngheţaţi în nepăsarea lor,
păreau fugiţi din viaţă şi pustii de dor
şi patinau ferindu-se să cadă.

Căderea i-ar fi sfărâmat mărunt
şi peste ei ar fi trecut prăpăd
de paşi purtând alţi oameni ce nu văd
din orizont decât un singur punct.

Par ţepeni şi cuvintele le-ngheaţă
pe buze reci cu promoroacă împrejur.
Le scuipă-n palmele de crengi şi dau contur
unei idei care nu prinde viaţă.

Aproape că ţi-e milă de-nţepenirea lor,
i-ai scutura de morcovi, de tăciuni,
i-ai implora să fie calzi şi buni,
le-ai curăţa în suflet rugina pe zăvor.

Dar e de-ajuns să îi priveşti în ochi,
să uiţi îngheţul care molipseşte,
să îi surprinzi c-un zâmbet, şmechereşte,
să sufli peste ei descântec de deochi,

să cauţi mai adânc sub alba carapace
şi să le intri-n inima înfrigurată
ce-aşteaptă de-o vecie o bătaie-n poartă
şi-i ca un mugur ce încearc-a se desface.

Le-ar fi destul ca să dezamorţească
iubiri, dureri, speranţe, toate-năbuşite
sub straturi de zăpadă bătucite
şi s-ar topi, s-ar despuia de mască.

Când oameni de zăpadă se topesc
ai zice că în urmă doar noroiul creşte
şi pare-adevărat, căci curg din ei, fireşte,
un fel de lacrimi şi-n ţărână şiroiesc.

Dar din noroi răsar mereu mlădiţe
cu mugurii avizi de soarele iubirii
şi înfrunzesc supuşi orânduirii firii,
şi înfloresc, exuberante coroniţe.

De teamă, de nevoi, de griji care sporesc
au îngheţat cândva în nepăsare,
oameni în miez cu miezul în uitare...
Dar oameni de zăpadă se topesc.
(2014)

Alma Nahe a născocit (sau nu) un început de poveste, l-a însemnat pe blogul ei, ne-a ademenit să inventăm o continuare... Rezultatul e mai sus. Să mă înscriu la concurs?

Alma ne ispititeşte cu poveste şi ne ispiteşte cu omulţeţi de zăpadă ieşiţi nu din troienele acestei ierni nehotărâte, ci din mâinile ei dăruite cu har. Alte minunăţii făptuite de Alma sunt expuse în vitrină aici.

Întrebări... sub felinare

Din ascunzişul inimii adun sub felinare
atâtea întrebări, atâtea ezitări
care n-au îndrăznit să se ivească-n soare
şi să se dezvelească de temeri şi mirări.

Simţeam că-s în pericol de a se risipi,
împrăştiate-n pripă în sânge prin artere,
şi le-aş fi lămurit, dar, poate-ntr-altă zi,
când ar fi prins curaj să-ncerce ori să spere.

Le-am amânat mereu şi nu mi-a fost uşor,
dar mult mai greu mi-ar fi să nu le-amân.
Ca un intens supliciu, un surogat de zbor
îmi ţine loc de clipă când vin, dar nu rămân.

Acum, când le contemplu şi caut un răspuns
din câte-or fi pe lume lăsate-n drumul meu,
mă tem că unul singur nu-mi va fi de-ajuns
să-nchidă răni, să pună punct la greu.

Cărarea mea-i îngustă, pierdută printre smide
ce se întind cu gheare de spini să-ncetinească mersul,
dar nu mereu, căci drumul adesea se deschide
spre orizonturi limpezi lărgindu-i înţelesul.

Sub felinare-aplec în palidă lumină
momente-nlănţuite ca într-un film alb-negru,
şi mut, şi fără subtitrare... ca astfel să revină
dintre uitări şi întrebări cu un răspuns integru.

Încă mă caut şi-mi mai descopăr sensuri,
mă-ncheg din amănunte, îmi cern vreun gând ascuns,
eminamente eu, cu umbre printre versuri
şi ştiu că niciodată n-am să îmi fiu de-ajuns.
(2014)

În spiritul sărbătorilor, cel care pare să comprime timpul, am comprimat şi eu duzina de cuvinte şi cele două teme. Alte răspunsuri la provocările săptămânii sunt găzduite, ca în fiecare luni, de Eddie.

Alb

Un nor alb lasă
o umbră în lumina
care-l înălbeşte.

Culori se-adună
într-o singură rază
imaculată.

Cum afli albul
sub scrum, când nu ştii focul
şi arsura lui?

Pete de viaţă
spăl de pe mâini ori faţă...
Albul se-nvaţă.

Pe frunte gând alb,
în suflet sentiment dalb,
azi, după scăldat.

Cad ninsori în păr,
albă înţelepciune...
Apoi, amintiri...

Dantele albe
se ţes pe gherghef de ram
când plouă stele.
(2014)

O provocare
îşi primeşte răspunsul
alb în cuvinte.

Fiecare îşi are propriul adevăr

Fiecare îşi are propriul său adevăr
ocrotit în lumina albă a minţii,
o cutie închisă, încuiată cu ivăr
păzită cu ghearele, apărată cu dinţii.

Fiecare îşi are propriul pământ
şi îşi creşte în alt fel grădina,
uneori după ploi, alteori după vânt,
uneori doar aşa cum ar vrea rădăcina.

Unul îşi ia fericirea din iubire
şi o stoarce dintr-un sentiment infinit,
altuia-i pare un tărâm de-amăgire
când în lume doar timpul e fără sfârşit.

Unul îşi caută un răspuns printre stele,
altul în firul mărunt de nisip.
Unul din clipe îşi înşiră mărgele
ca să-şi conserve frumuseţea pe chip.

Altuia nu îi pasă de riduri,
ascultând vocea plină cu care-i vorbeşte
o umbră închisă în slove, în rânduri,
şi cu ea frumuseţea în miez şi-o clădeşte.

Unul nu trece vreodată de poartă
şi i-e teamă de zare şi de necunoscut,
altul străbate distanţa. I-e soartă
să caute-un loc de nimeni ştiut.

Unul aşteaptă un cuvânt de la zei
şi simte nevoia unui reazem divin,
altul nu-şi pune speranţa în ei,
dar nu-i cu nimic mai sărac, mai puţin.

Un tânăr poate-avea un cuget bătrân,
un moş îşi păstrează sufletul tânăr
până-n ultima oră şi ţine la sân
o comoară de preţ, de viu neastâmpăr.

Nimic nu-i în plus şi nimic nu lipseşte,
ce-i urât pentru unul, pentru altu-i frumos,
ce e bun pentru unul, altuia nu îi prieşte,
un suflu ridică sau poate da jos.

Nu-s legi ca să lege, nu-s cuvinte să-nchidă,
înţelesul e-adesea luat în răspăr
şi lumea-i mereu de dreptate avidă...
Fiecare îşi are propriul său adevăr.
(2014)

Alte-adevăruri din aceleaşi cuvinte
s-au înscris în tabelul duzinii,
fiindcă-s iscate în minţi diferite,
idei puse-n slove pe linii.