Duzina de cuvinte, adică două seturi...

Dau pagina cu milă şi pe fila albă
ezit să scriu, ezit să desenez.
Vreo câteva secunde înlănţuite-n salbă
aştept să se întâmple un sâmbure, un miez.

Dar sâmburii nu ies din filele nescrise.
Nicio viziune nu răsare din nimic.
Stiloul nu alunecă însingurat prin vise,
ci-l poartă palma, în podul ei cel mic.

Neliniştită, mâna înscrie şir de semne
prin care ochiul trece de coala de hârtie
spre zări nebănuite, tăcute şi solemne,
spre murmur neşfârşit şi spre idee vie.

Nu e nimic măreţ într-o hârtie goală.
Un gând ce, nechemat, izbeşte-n poarta minţii
o poate-nnobila şi dintr-o simplă coală
devine giuvaer cu pietre şi înscripţii.

Iau foarfeca şi-o tai pe o diagonală.
Gândul ciuntit îl răsucesc pe jumătate.
Silabele înstrăinate se cheamă cu sfială
şi se lipesc anapoda, aşa, desperecheate.

***

Mă uit ca mâţa-n calendar la ce e scris pe filă
sau ca viţelul ce se-ntoarce de la păscut acasă
şi, derutat de poarta nouă, se scarpină de plasă
şi cu copitele frământă întruna în argilă.

Să ştiţi că eu până acum nu am avut viţei,
dar de pisici sălbăticite ograda îmi e plină
şi-au invadat de-o vreme-ncoace şi-o parte de grădină.
Un clan de fiare-n jungla curţii care pretind că-s lei
cu mersul îngâmfat, elastic, cu salturi de-acrobaţi
se-aruncă după câte-o frunză de parc-ar fi cârnaţi.

Mai am nevoie de o mâţă ca să formez echipa
de fotbal care fugăreşte ce dă toamna pe jos:
frunze şi câte-un măr stricat de viermi şi ros.
Pisica neagră, ceasul rău şi îndeobşte clipa
în care şoarecele s-a gândit să intre la căldură
se cheamă toate ghinion lovind în creatură.

N-am adunat clanul de mâţe, mă rog, pardon, de lei
să caute la mine-n casă, să prindă şoricei
fiindcă îl înlocuiau cu mii de puricei.
Am pus otravă dintr-o pungă. Culoarea-i azurie
îndeamnă şoarecul să intre-ntr-o dulce reverie
şi-apoi s-adoarmă fericit pentru o veşnicie.

Păcat că n-a primit din start putinţa să-şi aleagă
clipa eternă, aceea care i-a fost lui cea mai dragă.
Păcat e şi de-a mele mâţe că mie mi-a fost milă
să fi pus mâna pe furtun şi, c-o mişcare-abilă,
să fi ţintit un jet de apă direct în blana lor
şi să înec toţi paraziţii, să-i văd pe toţi cum mor.

Poate că iarna să-i stârpescă când gerul aprig muşcă.
Eu umplu un pahar cu ţuică şi-n loc să beau o duşcă,
vărs în zăpadă-un strop de-alcool, să fie de pomană
pentru toţi paraziţii noştri având sau nu o blană.
(2014)

Astăzi duzina s-a-nchegat din două jumătăţi,
cu mare caznă şi târziu, şi nu ca alte dăţi
când muzele-mi şopteau cuvinte. Încă mai am noroc:
Eddie-a lăsat poarta deschisă ca să intrăm în joc
şi-n noaptea asta friguroasă... Ca să mă încălzesc
măcar în suflet ştiu reţeta: ceai cald şi vă citesc.

Mătase

Mă simţeam ca într-un cocon
cu aripile încă strânse în mătase
nu-mi crescuseră în ele, înainte, oase
şi-aş fi putut să zbor doar în balon.

Mătasea sfâşiată-a dezvelire
mi-a etalat culorile spre cer.
Am tras de margini să m-acopăr în mister,
dar tot au răbufnit afară nişte fire.

M-am înroşit ca răsăritul de ruşine.
Nu ştiu de ce mă tot priveau de după zid
şi mi-am simţit pe chip întâiul rid
săpându-şi valea, adâncind în mine.

Am învăţat târziu să mă despoi
de întâmplările ascunse-n minte
şi mă minţeam că-s doar cuvinte
şi că n-ajung până la voi.

Am fost pe rând albastrul unui vis
şi verde roditor pe pântec mi-am ales,
cenuşa arderii am fost cel mai ades
cu dâre de foc roşu, interzis.

Încă mi-aduc aminte cum era-nvelită
de moale şi subţire, foiţa de mătase.
De-atunci cucuie mi-au crescut pe oase,
dar n-am să uit vreodată cum e să fii iubită.
(2014)

Gândind la mama, pornind de la cuvintele scrise astăzi de Vero, de Ratzone, de Eddie...

Orbind

discuţii de bun simţ
interpretări eronate
percepţii deformate
oglinzi mincinoase
realităţi distorsionate
unghiuri ascunse
concluzii pripite
acorduri surprinzătoare
orbind

geniu neînţeles
(şi lipsit de înţelegere)
conştient de inestimabila-i valoare
şi de nimicnicia din jur
orgoliu nemăsurat
reacţii de copil răsfăţat
cuvinte aruncate
pietre spre cer
orbind

aripa neagră a morţii a sorţii
fluturată o clipă
orbind

toate cele dinainte
sunt în faţa ei
nisip sub talpa mării

merg înainte
alături de cei care
văd grăuntele de nisip
la dimensiunea lui reală

pentru că a avea încredere în oameni
seamănă cu a avea încredere în apă
poţi înota
numai sprijinindu-te pe val
(2014)

Le mulţumesc celor ce sunt,
le mulţumesc şi celor ce au fost.
Mă judecaţi după cuvânt,
dar nu uitaţi că au un rost
şi modestia, şi încrederea în sine.
Când nu-s în echilibru, nimic nu iese bine.
O provocare m-a orbit şi-a răbufnit în vers.
Alte păreri având cu toate câte un alt demers
le-aflăm la Eddie în tabel şi-apoi călătorind
pe unde link-urile duc la cei ce-au scris "orbind".

Ecouri

Ridic cu graţie arcada stângă,
călătoresc pe-un vis şi îi plătesc arvună,
sub liberul arbitru cărările să-şi strângă
când umbrele ecou în cercuri se adună.

E omenesc ecoul trăirilor trecute,
un rămăşag cu timpul şi cu fiinţa mea.
Vuia cândva în văi închise strâns în munte,
astăzi se pierde stins în margine de stea.

Aş zice că i-e lene să bată prea departe,
dar ştiu că înc-aşteaptă ascuns printre tăceri
în stare de latenţă, un murmur vag de şoapte
din urmele lăsate pe chipul meu de ieri.

Ridic cu graţie arcada stângă.
Mişcarea iniţiază un val în univers.
Un alt ecou se naşte, cel vechi trece pe lângă
şi-apoi se împletesc în acest ultim vers.
(2014)

Ecouri se revarsă iar din cuvinte-alese
şi toate se adună pe blogul lui Cartim.
În mintea fiecăruia duzina altfel ţese,
de-aceea vă invit cu toţii să citim.

Gustul toamnei

Toamna frunzele obosesc şi coboară pe vânt,
pregătindu-se să urce primăvara în muguri.
Copacii miraţi se-nfioară jelind
în tăcere, 'nălţându-şi despuiatele trupuri.

Când un om oboseşte nu se scutură-n vânt,
nu-şi trimite cuvântul să zacă-n tăcere,
dar se-mbracă în iarnă şi ninge albind
mirări peste gânduri rămase stinghere.

Toamna-i incendiu fără fum şi cenuşă,
e iz de pământ înmuiat pe cărare.
Un om lasă-n urmă deschisă o uşă
şi urme de paşi pe inimi, pe zare.

Toamna se stinge în albul ninsorii.
Un om se aprinde printre fulgi de zăpadă.
Lumina lor blândă-i călăuză spre zorii
în care nu uită niciodată să creadă.

Mi-e toamna duioasă, cu gust de ninsoare
destrămată-n cuvinte albastre, rimând.
Mă rezem cu fruntea pe-un umăr de zare,
las inima-n cuib de zăpadă, plăpând.

Frunzele au nevoie de-o iarnă
ca să urce în muguri, lumina s-o prindă.
Un om are muguri care trec peste toamnă,
iar înflorirea i-e mereu renăscândă.

E toamna aceasta cu gust de plecare,
dar mugurii sunt şi rodul e dar.
Cu toate c-aş vrea, parcă nu doare tare,
un om ninge cald în cuvinte cu har.

C-un pas mai departe, dar cu gândul aproape
ne suntem, rămânem şi ningem cuvânt,
ea cu zăpezi potolite pe pleoape,
eu ning cu frunze peste pământ.
(2014)

Ultima psi-luneală sau prima provocare de luni, cum vreţi să-i spuneţi. Au scris sub acelaşi titlu şi se înscriu în tabelul găzduit pentru ultima oară de psi jucăuşii din Clubul cuvintelor.

Scufundare în clipă

Am trăit sub salicedru ,
scorburatino mărunt,
închis într-un unghi diedru,
amănunt cu amănunt,
şerpuind coloanagrama
gândurilor prin pădure,
încercând să scutur rama,
mierea timpul să n-o fure.
Căci mi-ereau (sic!) dulceţi în miezul
salicedrului ascunse:
elevătuire-n crezul
lucrurilor nepătrunse,
betealambic datând
din uitatul secretacic
ce amesteca în gând
o licoare cu iz magic,
anoduli lucind în noapte
precum licuricii minţii,
perenglote înnodate,
de cuvânt ţinând cu dinţii.
Un vecin portocalandru
îmi aduce foi pe vânt
murmurând în şoaptă, tandru.
Nu-nţeleg niciun cuvânt...
Dar pricep fără cuvinte:
salicedru-i cât o lume.
Se apleacă să m-alinte
şi mă cheamă blând pe nume.
Mi s-a sorbituminat
adăpostul plin cu miere
şi bocancora a stat
în nisipul ce nu cere
de la valul vremii milă,
ci se-mprăştie-n risipă,
turnataţie umilă
scufundându-se în clipă.
(2014)

Nu credeam să am timp să scriu această duzină, ultima găzduită de psi. Mă bucur că am reuşit...